MANUSCRISUL DE JAD

Despre tăieturile adânci și dureroase din „corpul viu al națiunii” s-a scris și se va scrie; căci Transilvania, cea ruptă altădată, prin nenorocul istoriei, din „corpul viu al națiunii”, e dezbatere continuă despre sufletul ce ordonă ca România să fie întreagă; în vecii vecilor. Este ideea pe care Marele Titulescu își fundamentează discursul-eseu rostit la mitingul național din 3 mai 1915, sub numele „Inima României”. Este, din păcate, un text mai puțin cunoscut, adus în actualitate de Fundația Europeană Titulescu și diplomatul George G. Potra prin volumul Brâncuși – Titulescu, Sufletepereche, Editura Măiastra, 2012, după ce textul a apărut, prea discret, în Pledoarii pentru pace, la Editura Enciclopedică, în 1996.
România, în privința Transilvaniei, consemnează Titulescu, nu poate fi mioapă și înlemnită, Transilvania fiind școala care i-a făurit României neamul, scânteia care aprinde energia, sugrumarea care cere libertate, românismul în restriște, întărirea care depărtează vrăjmașul, viața care cheamă viață.
Ne trebuie Ardealul! e semnul de exclamare al omului de stat și diplomatului român când Consiliul de Coroană, întrunit la Sinaia, la 3 august 1914, a respins cererea regelui de a intra în război alături de Puterile Centrale și a hotărât politica de neutralitate armată. Titulescu primește cu indignare hotărârea Consiliului, având convingerea că un stat nu poate să rămână neutru când are revendicări de impus, astfel nefiind în stare să ia ce este al său și asta e „umilitor până la durere” și „absurd până la nebunie”. În crezul diplomatului ce a marcat viața politică internațională din prima jumătate a secolului XX, unul dintre marii oameni ai Europei, cum îl numea Raymond Cartier în L’ Epoque, la 6 iunie 1939, energia românească nu poate fi zădărnicită prin renunțarea la forța civilizatoare a jertfei și la convingerea că avem o profundă idee de drept și de datorie. Românismul poate triumfa sau poate fi marca unui egoism laș prin care eroismul să fie înlocuit de prelungite și anemice negocieri, pe când dorința de jertfă, revolta pentru nedreptate și dezgustul pentru asuprire sunt ale fiecărei ființe ce întruchipează “înalta concepțiune morală a românismului”: Nu dorm în sângele nostru strămoșii care așteaptă ceasul de a fi deșteptați în mărire?Sufletul trebuie trezit, consemnează Titulescu, pentru a nu ajunge să fimnedemni și disprețuiți, iar sufletul treaz și ridicat sus să ceară ca ACȚIUNEA SĂ NU ÎNTÂRZIE!Astfel Titulescu își exprimă statornicia la cina cea de taină a destinului românesc, după aprecierea diplomatului-editor George G. Potra.
Arderile discursului-eseu, rigoarea ideatică și frumusețea stilistică a acestuia, apelurile la adevăr și jertfă amintesc de cele purtate în suirea cuvântului de poetul Imnelor Transilvaniei, spunându-ne că nu-i de-ajunssă rabzi și să trudești/Când buhele-n mălai se încuibează./ Din pod se cere coasa s-o ridici/ Săfulgere sub cerul de amiază.

Valentin Marica