Omagiu „Nicolae Titulescu – 140”

Deşi s-au scurs aproape 81 de ani de la decesul său, încă se mai aud şi azi ecouri referitoare la discursurile celebre ale strălucitului diplomat politic român de talie internaţională – Nicolae Titulescu.

A fost cel mai mare diplomat politic român din perioada interbelică ce a reprezentat, în chip fericit, diplomaţia românească la cele mai înalte foruri internaţionale.

A fost denumit, pe merit, drept „pelerin al păcii şi concordiei dintre popoare”, pronunţându-se ferm împotriva războaielor de agresiune şi rezolvarea oricăror conflicte pe cale politică, prin concilieri directe între „actorii” din teatrele de conflict.

S-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, din părinţii Ion Titulescu – avocat de Craiova şi Maria Titulescu.

Tatăl era fiul protopopului Nicolae Economu, urmaşul unei familii de moşneni, deveniţi, între 1836-1874, coproprietari ai unei mici moşii, situată în raza comunei Bărbuleşti, jud. Olt.

Tatăl său s-a numit multă vreme printre reprezentanţii oficiali ai autorităţilor din Craiova, fiind, pe rând, prefect al jud. Dolj, preşedinte al Curţii de Apel Craiova, deputat în Parlament, sub Guvernul lui Ion Brătianu.

Înzestrat cu trăsături intelectuale alese şi cunoscând bine viaţa politică, Ion Titulescu voia să-i dea fiului său o serioasă educaţie şi instrucţie temeinică pentru a-i asigura condiţiile unei distinse cariere. N-a apucat să-şi vadă împlinite aceste visuri deoarece moartea l-a răpus în octombrie 1883.

Mama, Maria Titulescu, originară din Oltenia, una dintre nepoatele pictorului Theodor Aman, avea să suporte, împreună cu restul familiei, greutăţile creşterii şi educării micuţului Nicolae, rămas orfan de tată când abia trecuse de un an şi jumătate.

Copilăria şi-a petrecut-o în mare parte pe moşia tatălui său, în comuna Tituleşti, din jud. Olt, fapt ce va imprima în sufletul fraged al copilului crâmpeie vii din imaginile vieţii rurale, strecurându-i în inimă fiorul sentimentului de respect pentru munca şi traiul ţăranilor.

Studiile - Şcoala primară şi liceul le-a urmat la Craiova. A absolvit Liceul la „Carol I” Craiova, cu Premiul de Onoare la Bacalaureat, fiind considerat cel mai strălucit elev al Craiovei.

A urmat studii juridice la Paris, locuind în cartierul Latin cu studenţii din alte ţări, răspândind o atmosferă caldă între ei.

La un concurs al studenţilor la Drept, Titulescu a obţinut Premiul „Ernest Beaumont”, devenind „Laureat al Facultăţii de Drept din Paris”, iar faima de student eminent s-a extins cu repeziciune în întreaga universitate. Foştii profesori şi colegi de facultate îşi vor aminti cu drag, în convorbiri sau memorii despre imaginea neştearsă a lui, numindu-l „unul dintre cele mai strălucitoare elemente ale universităţii noastre”.

Activitatea politică internă

După absolvirea studiilor juridice la Paris, a îmbrăţişat două cariere pasionante: baroul şi învăţământul, pe care le-a slujit vreme de trei decenii.

A fost profesor suplinitor la catedra de Drept Civil la Universitatea din Iaşi, când abia împlinise vârsta de 22 de ani.

Între 1904-1909, profesor de Drept civil la Universitatea din Bucureşti, căutând şi aducând soluţii noi, prin înlăturarea metodelor vechi de predare, restructurarea conţinutului cursurilor dominate de tradiţionalism anacronic, cu scopul de a duce pe studenţi la înţelegerea caracterului de ştiinţă socială a dreptului şi să-i determine a pune legislaţia în slujba nevoilor societăţii.

A debutat ca publicist în 1904, la revista „Cronica” lui Victor Vasilescu, cu articole privind modernizarea învăţământului juridic românesc.

În 1907, a editat propriul ziar – „Ţăranul” din care au apărut doar trei numere, în care exprima concepţia problemei ţărăneşti, în tendinţa de a-şi atrage această clasă de partea sa.

În 1907, şi-a depus candidatura la Colegiul III al jud. Dolj la alegeri, însă, deşi recunoştea necesitatea împroprietăririi ţăranilor, nu era de acord cu o reformă radicală care să ducă la dispariţia marii proprietăţi. Acest punct de vedere, conjugat cu lipsa de experienţă şi imposibilitatea desfăşurării unei largi propagande electorale, i-a atras insuccesul în alegeri.

În materia Dreptului civil sau penal, care reglementau proprietatea funciară şi raporturile dintre autorităţi şi ţărănime a publicat, în 1907, două lucrări sub titlul „Problema responsabilităţii juridice a Statului şi a comunelor cu privire la ultimele răscoale ţărăneşti”, respectiv „Împărţeala moştenitorilor”.

La „Cronica, din 1904, la „Curierul juridic” din 1905, a salutat transformarea dreptului, dintr-o simplă exegeză, în ştiinţă socială, prin excelenţă.

Între 1905-1915, a acordat asistenţă juridică gratuită, ca avocat, ţăranilor doljeni în materie de moşteniri, fond funciar.

În 1912, candidat pe listele Partidului Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu, a devenit deputat la Parlament, ceea ce a constituit începutul afirmării sale în viaţa politică, mai ales după discursul în Adunarea Deputaţilor din decembrie 1913, când a expus poziţia României faţă de evenimentele din Balcani.

Take Ionescu îi aducea elogii în ziarul „La Roumanie” din 23 decembrie 1913.

La 20 aprilie, 1914, în Adunarea Deputaţilor, referitor la modificarea Constituţiei, s-a pronunţat pentru reformele agrară şi electorală.

În 1916 devine ministru de Finanţe în Guvernul de la Iaşi, prezidat de Ion Brătianu, iar în 1920 devine ministru de finanţe al României, în Guvernul prezidat de mareşalul Averescu, înfăptuind o reformă financiară ce îmbina consideraţii financiare, economice, cu cele sociale şi politice.

Activitatea diplomatică

Titulescu a fost om politic diplomat, nu diplomat de carieră. Diplomatului politic îi revine misiunea de iniţiativă, de făurirea şi conducerea unei politici diplomatice, iar diplomatului de carieră îi revine, în special, execuţia care, fără îndoială, presupune nu numai pricepere şi inteligenţă, ci şi un ascuţit spirit de observaţie, multă măsură, fineţe şi tact.

Acţiunea lui Titulescu se înfăţişează sub toate ipostazele.

Diplomaţia a fost definită ca „aplicare a inteligenţei şi tactului în relaţiile dintre state”.

Harold Nicolson, enumerând trăsăturile ce le întrunesc diplomaţii, la capătul unei liste, spunea, cu umor, că, „dacă mai sunt şi altele, le presupunea, desigur, satisfăcătoare”.

Demostene, într-un discurs nepieritor arăta: „Solii nu dispun nici de corăbii de luptă, nici de infanterie grea, nici de cetăţi, armele lor sunt cuvintele şi momentele prielnice. În tratativele însemnate aceste momente sunt trecătoare: odată pierdute nu mai pot fi recâştigate”.

În cronicile evenimentelor apar, în mod frecvent, în anturajul imediat al factorilor de putere, două personaje: generalul şi ambasadorul, care aplică în practici ceea ce hotărăşte omul politic. În egală măsură, cei doi exersează îndelung ştiinţa meseriei lor pentru ca, în practică, să o ridice la nivel de artă. Şi unul, şi celălalt aparţin unei discipline mai largi denumită strategie. Diferenţa dintre ele constă în procedura şi locul de a o materializa. Generalul aplică soluţiile pe câmpul de bătălie, iar ambasadorul în conferinţele diplomatice.

Militarul este îndeobşte prins în mijlocul unei imense desfăşurări de forţe materiale şi umane, îşi face apariţia sub fâlfâit de steaguri, defilări şi trâmbiţe, pe când diplomatul este solitar şi se prezintă la bătălie, cel mult, cu o servietă şi recuzite inteligenţei.

Jocul militarului este, de obicei, confruntarea totală, cu rezultatele victorie sau înfrângere, în alb sau negru, imediat.

Jocul diplomatului constă în împletirea durabilă de interese în actul fundamental al negocierii, ce constituie supremul test al valorii sale, doar perspectiva dovedind o operă diplomatică merituoasă.

Un înţelept din vechime spunea că „nu cumva este mai glorios să omori războaiele prin cuvinte decât oamenii prin fier, de a câştiga pacea prin pace, nu prin război”.

Instrumentele diplomatului ţin, eminamente, de intelect, ajutat de cunoaşterea limbilor de circulaţie internaţională.

Dificultatea la diplomaţie priveşte mânuirea congruentă a limbajului logic al argumentelor.

Bernard Shaw spunea că „Lumea ar arăta altfel dacă geniul pe care oamenii îl pun în corectarea prostiilor ce le comit, ar fi folosit în evitarea lor.

Societatea Naţiunilor (Liga Naţiunilor), cu sediul la Geneva, devenea centrul politico-diplomatic al Europei, salon politic internaţional al secolului XIX, în care personajele politice se întâlneau, cunoşteau, luând contact direct, nu prin note diplomatice, şi-şi lămureau punctele de vedere, adeseori divergente.

Pactul Ligii Naţiunilor era o instituţie în care chestiunile juridice aveau rol de prim rang, prin jurisprudenţa pe care o stabilea prin împlinirea nelămuririlor şi lipsurilor regulilor internaţionale şi ale procedurilor aferente, care le însoţeau.

Aviaţia, cu progresele ei, facilita politicienilor şi diplomaţilor deplasarea mai uşoară şi rapidă pentru contacte directe şi mai eficiente decât prin texte scrise, transmise.

Presa devenea ambasadorul politicii internaţionale, acreditat pe lângă opinia publică.

În împrejurări de instaurare a unei noi diplomaţii, cu metode, practici şi principii noi, îşi făcea apariţia pe arena diplomaţiei româneşti omul politico-diplomat Nicolae Titulescu.

Semnarea tratatelor de pace, începută în 1919, s-a terminat trei ani mai târziu, consfinţind, laborios şi anevoios o nouă geografie politică, fiind destrămate mari imperii şi apariţia de state mici, cu fruntarii constituite pe principiul naţionalităţilor.

SUA, Japonia şi China interveneau în diplomaţia mondială cu poziţii importante, determinante.

Liga Naţiunilor îşi clădea fundamentul pe un ideal de pace în devenire.

România, stat mic, făcea o politică mare în problemele ce frământau lumea.

Guvernul Avramescu a hotărât să-l numească pe Take Ionescu la Conferinţa de Pace de la Paris, politician abil care a înţeles multe din greşelile tacticii lui Brătianu, dar era capabil să lupte pentru înlăturarea lor.

Dorind să devină ministru de Externe, Take Ionescu a declinat propunerea de delegat la Paris în favoarea lui Nicolae Titulescu, care a acceptat propunerea, făcând primii paşi pe arena diplomaţiei europene. Legaţia română a refuzat, o vreme, să-i înmâneze lui Titulescu decretul numirii în funcţie de prim-delegat.

Cea mai spinoasă problemă de rezolvat era Tratatul de pace cu Ungaria.

După stabilirea legăturilor cu cercurile franceze şi engleze pentru a câştiga sprijinul lor şi după întocmirea unei vaste documentaţii economice, financiare şi politice pe care le reclama tratatul cu Ungaria, s-a semnat de România Tratatul de Pace de la Trianon, care consfinţea unirea Transilvaniei cu România.

În mai 1920, Titulescu a fost ataşat la Conferinţa interparlamentară privind reglementarea schimburilor comerciale.

În iulie 1920, a condus delegaţia română la Conferinţa de la Spa, unde se discutau reparaţiile de război datorate de Germania din care România a obţinut 1%.

Ulterior, a fost numit ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar al României în Marea Britanie, preluând conducerea delegaţiei la Londra.

A fost delegat permanent al României la Liga Naţiunilor şi ministru de externe în diferite guverne.

La Conferinţa de la Insbruk, 25 iunie 1923, pleda pentru echitatea dintre obligaţiile şi drepturile României rezultate din tratate.

În iulie-august 1924, era delegat al României la Conferinţa Interalianţă de la Londra la Raportul Comisiei de experţi privind reparaţiile de război şi plenul de executare (Planul Dawes), ce arunca povara reparaţiilor de război asupra Germaniei.

Procesul optanţilor unguri a durat din 1923 până în 1930 şi privea opţiunea celor 500 de moşieri unguri, proprietari funciari în Transilvania, care au cerut cetăţenie maghiară, în baza dreptului acordat de Statul Român, după unirea Transilvaniei cu România şi a reformei agrare din 1921, cerând despăgubiri pentru care s-au adresat guvernului hortyst.

Conflictul nu a putut fi rezolvat de tribunalul mixt româno-maghiar în Consiliul Societăţii Naţiunilor, a fost scos de pe ordinea de zi şi trecut în competenţa exclusivă a părţilor litigente. După tratativele purtate între contele Apeny şi Titulescu la San Remo, Opatije, Viena, a fost definitivat, prin acordurile de la Haga, din 1930, prin crearea unui fond agrar internaţional, alimentat din drepturile de creanţă ale României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi altor ţări, asupra drepturilor ungare rezultate din obligaţiile reprezentanţilor de război, după care pretenţiile urmau a se îndrepta împotriva fondului agrar, investit cu personalitatea juridică, iar nu împotriva României.

La 24 iulie 1929, intra în vigoare Pactul Briand-Kellogg, semnat la Paris în 27 august 1928 care, în termeni generali, interzicea războiul, ca metodă de rezolvare a conflictelor internaţionale, obliga statele să rezolve conflictele numai prin mijloace paşnice. Uniunea Sovietică a fost invitată şi n-a semnat!

Până în 1934, 61 de state, între care România, au aderat la Tratat, ceea ce depăşea numărul de membri ai Ligii Naţiunilor.

La 9 februarie 1929, România, URSS, Polonia, Estonia şi Letonia au semnat intrarea în vigoare anticipată a Pacului Briand-Kellogg prin care părţile se obligau să renunţe la război, utilizând mijloace paşnice. Proiectul României de a semna Pacului a fost redactat de Titulescu la 14 august 1928, după Conferinţa Micii Înţelegeri, din iunie 1928, de aderare la Pact.

În realitate, Pactul a rămas o declaraţie a unor deziderate ale intereselor vitale ale popoarelor şi n-a reuşit să se facă respectat în permanenţă, din lipsa elementelor materiale care să-i garanteze aplicarea în practică.

Liga Naţiunilor a proclamat larga semnificaţie politică şi caracterul obligatoriu pentru statele semnatare, fiind cea mai mare realizare, de până atunci, în domeniul păcii.

La începutul lui mai 1929, Titulescu rostea la Reichstag discursul intitulat „Dinamica Păcii”, uzând de generalizări de o profunzime uimitoare şi limpezime, redând esenţa elementelor constitutive ale forţelor păcii, punctând pe cele de natură juridică şi morală. A distins net între războiul de apărare, pe care îl considera admisibil, echivalând cu o sancţiune a colectivităţii împotriva celor ce au încălcat legile internaţionale şi războiul injust, de agresiune, pe care îl defineşte drept crimă împotriva umanităţii.

După adoptarea Pactului la Ligă, războiul mai era posibil în trei cazuri: 1. Legitimă apărare, 2. Violarea tratatelor de părţile semnatare şi 3. Necesitatea de a acorda autoritate art. 16 din Pact.

Activitatea la Liga Naţiunilor reprezintă succesul suprem al lui Titulescu în calitate de diplomat-politic, care a ridicat România pe cele mai înalte culmi în conducerea celui mai înalt for internaţional al timpului.

Între 1920 şi 1936, a participat, cu regularitate, la sesiunile Ligii, exceptând cele din 1922 şi 1928.

Recunoaşterea meritelor lui deosebite în tratarea marilor probleme internaţionale au fost răsplătite cu alegerea lui, de două ori, consecutiv, în funcţia preşedinte al Adunării Generale a Ligii Naţiunilor, făcându-se excepţie de la statut, fiind singurul diplomat ce a deţinut de două ori această funcţie. Ba, mai mult, a fost propus pentru a treia oară, de către reprezentantul Germaniei la Ligă, pentru a prezida o sesiune extraordinară, în 1932, cu obiect – dezbaterea problemei conflictului dintre China şi Japonia, din 1931, urmare a ocupării Manciuriei de către japonezi, pentru declararea statului agresor.

Spiritul de diplomat raţional al lui Titulescu i-a dictat ca, pentru apărarea intereselor României (de a păstra relaţii bune cu ambele state în conflict), să mulţumească respectuos pentru propunerea făcută şi a declinat propunerea în favoarea altor persoane, pentru a fi nominalizate.

A doua zi, reprezentanţii Chinei şi Japoniei la Ligă s-au prezentat şi i-au mulţumit lui Titulescu pentru modul exemplar în care rezolvă problemele politico-diplomatice.

Titulescu a fost preşedinte al Adunării Ligii Naţiunilor în 1930, la cea de-a XI-a sesiune şi reales în 1931 (închisă la 29 septembrie 1931).

A rămas reprezentant permanent al României la Liga Naţiunilor până în 1935, contribuind la buna desfăşurare a activităţilor.

La 17 septembrie 1935, România a fost aleasă membru permanent în Consiliul Ligii Naţiunilor, cu 52 de voturi din 52 votanţi, gest ce reprezenta un caz unic în istoria acestui for internaţional. Faptul reprezenta şi un merit şi o recunoştinţă pentru activitatea prodigioasă desfăşurat de Titulescu vreme îndelungată pe tărâmul politicii externe.

Titulescu a fost şi promotorul pactelor militare defensive – Mica înţelegere -, înfiinţată în primăvara lui 1921, formată din România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Turcia, Grecia şi Iugoslavia, în urma Conferinţei din 4 februarie 1934, de la Belgrad.

Un rol deosebit l-a jucat Titulescu şi la Conferinţa dezarmării, luată de URSS, în 1933, când România a acceptat definiţia agresorului, propusă de Litvinov (URSS).

Raportul definiţiei agresiunii a fost prezentat de Politis, reprezentantul Greciei, la 24 mai 1933, în cadrul Conferinţei de dezarmare, convenţiile fiind semnate între 3-5 iulie 1933, la Londra.

La 29 august 1936, Gheorghe Tătăriascanu, sub pretextul remanierii Guvernului, nu l-a mai inclus pe listă pe Titulescu, Ministerul de externe fiind preluat de Victor Antonescu.

Nicolae Titulescu s-a stins din viaţă la Cannes, la 17 martie 1941.

Fie-i veşnică slava şi slova,/ Eternă amintirea/ şi ţărâna uşoară!

În veci pomenirea lui!

Pavel Ştirbu,

Preşedinte ASTRA Bârgău