Memoriile unui diplomat

Diplomația noastră postdecembristă nu și-a spus încă ultimul cuvânt în materie de realizări. Dacă în perioada interbelică avut diplomați și scriitori atașați de presă sau culturali, care ne-au lăsat mărturii captivante despre mer­sul treburilor românești prin Europa și prin lumea largă (N.Titulescu, Raoul Bosy, Vasile Stoica, Caius Brediceanu, Lucian Blaga etc.), acest sector al vieții noastre publice ni se înfățișează în deceniile din urmă, destul de sărac și anost, deși au existat și excepții demne de menționat în acest sens. Cu ocazia călătoriilor mele academice peste hotare am avut ocazia să cunosc direct, la fața locului, câ­teva ambasade românești, și să-mi dau seama de ceea ce se poate face (și cât nu pot face) în astfel de situații pentru cauza culturii românești, dar, în general, am găsit peste tot oameni amabili și binevoitori. Așa, de pildă, am ajuns oas­pete al ambasadei române din Madrid, cu ocazia lansării unei ediții spaniole din nuvele lui Vintilă Horia, traduse de trei doamne autorizate din capitală, după ediția mea Moar­tea morții mele, eveniment organizat cu mult fast de către ambasadorul României de la Madrid, dl Stelian Oancea, timp în care am fost găzduiți la ambasadă Același lucru mi s-a întâmplat și la Paris, când invitat de conducerea Societății „La Maison Roumaine”, am fost cazat de ambasada noas­tră de acolo, grație unui telefon al regretatului ministru Bartolomeu Anania către Theodor Baconsky, unde am putut petrece cele două săptămâni, luând parte și la programul cultural al ambasadei noastre din fiecare zi. E drept că ambasadorul nostru ca personaj oficial avea o armură de ins absolut inabordabil, dar în rest am putut constat că era bine sprijinit din țară de către președintele Băsescu (care a făcut tocmai atunci o vizită la Paris însoțit de o echipă destul de mare de miniștri, între care și nelipsita Elena Udrea), care îi punea la dispoziție sumele necesare pentru a oferi masteranzilor și doctoranzilor români aflați în acea vreme la Paris, seri de muzică și petrecere câmpenească, ce aveau loc în grădina ambasadei noastre în fiecare sâmbătă seara. (Trec peste faptul că Baconsky a trebuit să plătească tot atât de îndatorat aceste favoruri, ajutându-l pe marinarul pirat să câștige al doilea mandat de președinte), dar programul cultural al ambasadei era destul de atrăgător. Tot așa, în vizită la tel Aviv am avut ocazia să petrec noaptea de Crăciun la o cină la ambasada noastră, invitat de dl Homescu, un om de cultură agreabil.

Despre astfel de „provocări consulare” și despre misiunea sa la Marsilia din anii 2003-2004, ne vorbește cu mult aplomb fostul nostru Consul General la Marsilia, dl Mircea Perpelea (ulterior ambasador în Albania), într-o suită de „eseuri diplomatice”, adunate sub titlul Nostalgii cu arome de lavandă (Ed. Școala Ardeleană, 2025), relatându-ne despre munca și realizările sale de la Marsilia, unde și-a încheiat misiunea primind din partea francezilor distincțiile de Cetățean de onoare al localității La Destrousse și cea de membru de Onoare al Asociației Amitié Franco-Roumaine, ceea ce înseamnă că și-a în­cheiat cu succes misiunea pe care i-a încredințat-o țara. Despre a toate aceste îndatoririi și modul în care s-a achitat de ele ne vorbește cu lux de amănunte în cartea sa, care se dovedește o ple­doarie sinceră pentru prietenia dintre țările noastre, prin intermediul culturii, convins fiind că aceasta „rămâne vectorul cel mai un de exprimare, iar actul cultural românesc desfășurat în străinătate este, de cele mai multe ori, de o mare calitate.” Metodele diverse la care apelează un diplomat român spre a netezi și consolida aceste relații sunt relatate cu lux de amănunte în mai mult de jumătate din filele acestei cărți, când eseurile sale iau caracterul unor autentice rapoarte diplomatice. Pentru a face față îndatoririlor diplomatice, un trimis al nostru peste hotare trebuia să fie și „primar, notar, administrator”, ba chiar polițist, toate acestea intrând în atribuțiile unui consul, care avea în rezidență pe toți româ­nii aflați la lucru peste hotare. Autorul ne relatează cum a făcut față acestor multiple îndatoriri, având o oarecare pregătire din țară, când, în calitate de pre­fect de Vâlcea, a condus mai multe delegații străine prin țară și când, și-a-a perfecționat limba, în calita­te de profesor și absolvent de Politehnică, și de om implicat în treburile județului. Născut în localitatea Morunglav din Oltenia, el și-a făcut studiile liceale la Craiova, absolvind facultatea de Electrotehnică (1980), apoi o a doua licență în Științe Economice la Pitești (1997), obținând titlul de conferenția la Mi­nisterul Educației și Cercetării, în timp ce în momentul de față lucrează la Banca Națională. După funcția de prefect de Vâlcea a fost numit de ministru Geoană în diplomație, primind misiunea de consul la Marsilia, oraș important pentru legăturile noastre economice multiple, pe care le-a susținut, ajutându-l să intuiască zonele de mare interes reciproc și să conchidă că pin intermediul culturii se pot stabili punți trainice de legătură. Marsilia a devenit în timpul consulatului său sediul unor acțiuni care au constituit o bază solidă de comunicare, atât cu localnicii francezi, cât și cu conaționalii români, creând, așa după cum ne relatează, „o nouă etapă în relațiile noastre”. Mai întâi a avut un ajutor în biserica noastră de acolo, participând la toate sărbătorile religioase și cunoscând de aproape comunitatea românească din zonă (Aproape de părintele Simeon). Apoi a reușit, în scurt timp, să-și formeze un grup de colabo­ratori devotați și entuziaști printre românii stabiliți acolo, mulți dintre ei iubiți și apreciați de în­treaga comunitate, cu ajutorul cărora a pus la care mijloace noi de cunoaștere și colaborare româno-franceză. În rândul acestora s-a numărat și: un vestit chimist român, Mihai Bărboiu, care tocmai atunci a primit „Premiul Nobel pentru Tineret”, o recunoaștere a muncii sale din domeniu. L-a cunoscut apoi pe Cătălin Răcaru „cel mai mare vâlcean din Marsilia”, pe Ilie Cârloganu din Alunu, recunoscut ca mare priceput în construcții, pe medicul Monica Indrieș, pe inginerul Ticuș din Sălaj etc., cu ajutorul cărora a dobândit încrederea și aprecierea lo­calnicilor. Dintre aceștia și-a găsit un vrednic colaborator în Paul Julien, primarul Marsiliei, dar și în alți primari din împrejurimi, cu concursul cărora a organizat acțiunea „Treisprezece primari pentru România”, iar cu ajutorul Uniunii Primarilor din Bouches-du-Rhone, s-a trecut la înfrățirea dintre localități din județul Vâlcea și parteneri de ispravă francezi și tot atâtea înfrățiri dintre localitățile județului Vâlcea (Horezu, Laloșu, Făurești, Bălcești etc.), cu primării și localități franceze. A colaborat apoi cu Crucea Roșie, dar și cu Camera de Comerț din Bu­curești, descoperind oportunități pentru o serie de firme franceze. A organizat o Asociație de prietenie româno-franceză (Amitié Franco-Roumaine”) și chiar un ziar „MontpellierRo”, cu ajutorul ziaristului Cornel Vicol, și el român masilian. Toate acestea au contribuit la con­solidarea legăturilor dintre cele două țări, în așa fel, încât protagonistul nostru și-a găsit pe cel de al doilea „acasă” printre oamenii cu care a lucrat zi de zi. Sunt apoi de amintit câteva evenimente importante la care a participat, cum au fost sărbătorirea lui Mugur Isărescu, vizi­ta la Marsilia a lui Nicolae Manolescu, pe atunci ambasador UNESCO la Paris, participarea la o ceremonie cu prințul Albert de Monaco, participarea lui la Salonul de Carte de la Paris, în compania lui Ion Barbu, directorul „Curierului de Vîlcea”, întâlnirea cu ambasadorul Oliviu Gherman etc. Ultima parte a însemnărilor sale rememorează cazul unui francez rătăcit în drumul spre vârful Omu, prins de o furtună îngrozitoare și salvat grație cărții de vizită a con­sulului nostru, care a dispus ajutorarea lui de urgență. Alt caz deosebit a fost contribuția lui la găsirea părinților naturali ai unei tinere din localitatea Milcoiu, înfiată de o familie franceză, care și-a regăsit, într-un moment de cumpănă, familia din Vâlcea.

Notațiile lui Mircea Perpelea nu vin din partea unui literar de profesionist dar sunt scrise cu căldură și sinceritate. Grație a acestei generozități, printre cei care semnează aprecieri la adresa muncii sale se numără și scriitori inimoși, ca Dinu Săraru, Doru Moțoc, Ioan Barbu, George Stanca, Romul Munteanu, Radu Munteanu sau diplomatul Lilian Zam­firoiu. Prin intermediul lor se contribuie la o mai bună cunoaștere a unui moment important din istoria relațiilor dintre țara noastră și Franța, prietena din totdeauna a poporului român.