Olimpiu NUȘFELEAN: Oare de ce nu se legalizează și impozitează prostituția politică?

Multă vreme, auzind, mai ales la tv, afirmații făcute cu o anumită dezinvoltură publicistică potrivit cărora prostituția ar fi „cea mai veche meserie din lume”, eram oarecum intrigat. De unde, cu ce argumente se făcea o asemenea afirmație? Doar n-o fi fost, Doamne ferește, prima femeie a omenirii implicată într-o asemenea chestie? Știam, desigur, la ce se referă afirmația, dar nu mă dumiream cum a apărut. Și nici acum nu prea sînt dumirit, deși inclusiv Inteligența Artificială este de acord că e vorba de un clișeu cultural larg răspândit, utilizat pentru a descrie schimbul de servicii sexuale pentru bani sau bunuri, o practică prezentă în istoria umanității încă din antichitate. Numai că, din antichitate, lumea era atît de mult atrasă nu atît de sex cît de bani. Din antichitate…, căci nu știm, noi, ce practici mai erau puse în operă de cei de dinaintea… antichității.

            Originea expresiei pare a fi probată de o frază prezentă în povestirea On the City Wall (1888)  de Rudyard Kipling, care se referă la prostituată ca fiind „un membru al celei mai vechi profesii din lume”. Termenul de „profesie” – sau meserie - este metaforic, indicând mai degrabă longevitatea practicilor de schimb sexual. În antichitate, prostituția a existat în diverse forme în civilizații diverse, de la Babilon la Grecia și Roma, uneori în temple, fiind asociată cu unele ritualuri specifice, sacre. Dar, în multe situații, era – poate mai este – legată de sărăcie și supraviețuire. De-a lungul timpului, a fost blamată, tolerată sau reglementată ca un „rău necesar”. În zilele noastre, Belgia a devenit, în decembrie 2024, prima țară care a introdus un cadru legal al muncii pentru lucrătorii sexuali (!...), oferindu-le drepturi similare cu ale altor angajați. În alte țări, există dezbateri aprinse despre penalizarea clienților (modelul nordic), nu a persoanelor care practică prostituția. Avînd în vedere faptul că unii istorici și sociologi consideră sintagma ca fiind o simplă figură de stil, subliniind că alte ocupații, precum vânătoarea sau culesul, sînt mult mai vechi, iar caracterizarea prostituției ca „meserie” este o construcție socială modernă, trebuie să remarcăm că există discuții constante despre impozitarea industriei sexului, care ar putea aduce venituri semnificative la bugetul de stat. Un asemenea aspect ne interesează și pe noi. Prostituția continuă să fie un subiect complex, încă și, poate, nicicînd rezolvat, situat la granița dintre exploatare (traficul de persoane) și dreptul la muncă sexuală, în funcție de legislația fiecărei țări, însă, în societățile ahtiate de cîștiguri bănești, disputele pot fi îndreptate într-o direcție clară: cine are dreptul să profite de această profesie – practicantul/ practicanta, traficantul (sau „peștele”), justițiarul cu disponibilități de protecție sau cel care are puterea să adune dările?

            E bine să mai menționăm că, la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea, au existat și la noi bordeluri legalizate, însă acestea au fost închise de regimul comunist la sfârșitul anilor 1940 (iată că în tot răul este și puțin bine), iar prostituția a devenit infracțiune în 1957. Prostituția a fost dezincriminată odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal al României, la 1 februarie 2014, care nu mai include această faptă ca infracțiune. Până la acea dată, era considerată infracțiune și sancționată cu până la un an de închisoare.

            În România, în prezent, prostituția nu este legalizată, ci doar dezincriminată (se sancționează contravențional, nu penal).  E o abordare drăguță, în care cei care se ocupă de domeniu găsesc căile de a se descurca și, de obicei, de a scăpa de penalități. Adună bani. Toți se aleg cu un mic profit, cel mai mic revenind, se pare, „practicantelor”, care de multe ori cad în curse ale traficanților din care nu mai pot ieși, nici măcar umilite. Se mai găsesc situații „pozitive”, cum ar fi arestarea unor infractori, cărora li se face publicitate pe rețelele media, dar statul nu e prea mulțumit de ceea ce poate face, nu neapărat în sensul eradicării fenomenului, ci al obținerii unor profituri mult jinduite. Anumite asociații sau ong-uri protestează, nu întotdeauna foarte vehement, sau BOR, ferm, dar nu cu rezultatele scontate. Și asta pentru că cineva, mai dotat cu aplicarea pedepsei, stă cu un ochi la slănină.

            Recent, în România, în țara tuturor posibilităților și libertăților, în ianuarie 2026, a fost depus în Parlament de către un deputat PNL, Ion Iordache, un proiect de lege pentru legalizarea, reglementarea și controlul activităților sexuale, proiect susținut de unii parlamentari pentru a scoate activitatea din zona neagră, după cum ne pun în temă știrile de la noi. Actuala inițiativă propune autorizarea și controlul prostituției. În această perioadă a disimulării identităților, s-ar face  legătura cu… tradiția? Ne întrebăm, desigur în glumă. Reglementarea ar aduce taxe la buget și, se zice, ar oferi protecție lucrătorilor sexuali. Wikipedia menționează că unele asociații consideră prostituția o formă de violență împotriva femeilor, iar Biserica Ortodoxă Română se opune legalizării. Ne-am putea întreba cum de femeile nu protestează masiv împotriva acestui proiect. Nu o fac pentru că nu le interesează, ele își văd înainte și nestingherite de iubirile și familiile lor, iar cele în cauză nu au (sau nu mai au) ce face. La ce le-ar folosi un astfel de protest? Însă „statul” – nu tot statul ca organizație politică și juridică – are socotelile lui. Nu în consonanță cu al femeilor umilite. N-ar fi de neglijat să acceptăm și că astfel, prin legalizare, să acceptă și perpetuează preeminența masculinității în relațiile sociale.

            Deputatul care propune noul act  legislativ se justifică afirmînd că „Știu că este un subiect sensibil, dar am ales asumarea. În România, aceste activități există, însă astăzi se desfășoară în 'zona neagră': fără control sanitar, fără protecție juridică și sub dominația rețelelor de trafic de persoane. Am ales reglementarea în locul ipocriziei. Mulți vor spune că există 'alte priorități'. Însă protejarea sănătății publice și combaterea sclaviei moderne nu pot fi niciodată priorități secundare. Statul are obligația să reglementeze realitatea, nu să se prefacă că nu o vede în timp ce victimele sunt exploatate în umbră", E o justificare plină de multe învățăminte. Într-o vreme cînd atîtea griji apasă pe umerii statului sau ai cetățeanului, prostituția ar avea prioritate în a ne presa conștiința? Destructurarea rețelelor de trafic de persoane nu are suficienți actanți reprezentați de poliție, de justiție și de politicieni de toate felurile? Sănătatea publică e atît de mult afectată de munca „lucrătoarelor” din zone de activitate gri și nu de lipsa din domeniu a spitalelor, a medicilor, a medicamentelor, a banilor din buzunarele suferinzilor? Sclavia modernă trebuie combătută în spectrul mai larg al manifestării acesteia, nu pe o filieră totuși restrînsă. Ce facem cu educația, cu afirmarea unei vieți etice? Ce facem cu celelalte realități sumbre derulate în umbra corupției și indiferenței? Cum mobilizăm statul în combaterea răului din țară? De altfel, în statisticile internaționale, România este continuu criticată pentru faptul că nu respectă în totalitate standardele minime internaționale în lupta împotriva traficului de persoane, inclusiv în ceea ce privește protejarea victimelor, sancționarea complicilor din instituțiile statului și prevenirea fenomenului la scară largă. Dacă ar legaliza prostituția, îndată i-ar dispărea „țării” cîteva pete de pe chip, lăsîndu-i pe traficanți – și pe complicii din instituțiile statului – să-și ducă mai departe preocupările în umbră, ocolind, cum sînt obișnuiți și versați, plata impozitelor, atît vreme cît taxele se adună sau recuperează cu greu de la răufăcători.

            Statul e la ananghie, încearcă să scoată bani și din piatră seacă, însă interesul acestuia – încercat, iată, de zeci de ani – nu pare a fi spre binele cetățeanului ci spre acumularea de privilegii selecte, speciale. N-am vrea să fie așa, dar realitatea este atroce – pentru „lucrătorii sexuali”, pentru oamenii cu venituri tăiate, pentru scăderea nivelului de trai, în timp ce exista și există, continuu, speranța ca acesta să crească. Dar cine să ajute speranța omului de rînd? În aceste zile se relevă ca o mare gravitate faptul că trebuie să vindem Combinatul siderurgic Liberty Galați, cunoscut anterior sub numele de Sidex, care va fi scos la licitație, la o sumă sub nivelul taxei cerute de Trump ca să intri în organizația lui. Noi nu putem să-l menținem în activitate, dar vor putea ucrainenii, sau rușii, sau cine știe ce investitori de aiurea… Însă, mai mult, nu sîntem în stare să reorganizăm un complex industrial și vrem să facem rentabilă prostituția, pentru stat… Dacă guvernul este decis să scoată bani (și) din prostituție, atunci de ce nu impozitează prostituția politică? La o cercetare obiectivă, cred că am afla că există mai mulți prostituați politic decît numărul oferit de „cea mai veche meserie din lume”. Și nici nu știm dacă nu cumva prostituția politică e mai veche decît cealaltă formă de pierdere a identității. Sau a minții?