5-7-5, adică non multa, sed multum

Motto: „Mai sunt cuptoare
Lipsesc mâini de frământat
În satul Malin” ( I. R. Z. )

Ni-l imaginăm pe Ioan Radu Zăgreanu, așezat la malul unui râu limpede și clar, de munte, pe marginea unei lumi „în destrămare”, la capătul unei vieți împlinite, privind cu un ochi la poezie, cu celălalt admirând natura, bogată, patriarhală, din satul Malin, acolo unde s-a retras, ce-i trimite răspunsuri în fiecare zi melancoliilor de tip romantic. Și este chiar așa, chiar acolo. Pentru că altfel n-ar fi scris o mie și unu de haiku-uri, occidentale, ca „o mie și una de nopți” orientale. Poezia curge, asemenea poveștii fără sfârșit, care menține atenția, stârnește nerăbdare, aduce odihna spiritului, liniștea promisă. Liniștea este la Ioan Radu Zăgreanu o noțiune redundantă, un acompaniament, de fundal, pentru trecerea timpului și aflarea ritmului vieții. Ritm pe care autorul l-a găsit/ întâlnit, neașteptat, după propria-i mărturisire, în forma de haiku a poeziei: „Dacă în urmă cu vreo câțiva ani, cineva mi-ar fi spus că voi publica trei volume de haikuuri, l-aș fi privit încrucișat și i-aș fi replicat că premonițiile lui sunt absurde. Ce nu prevedeam eu s-a întâmplat. Prin prezentul volum, Liniștea silabelor, ,,recolta” mea de haikuuri, depășește binișor cifra de o mie.”
Profesor de limba și literatura română la viața lui, credincios celor sfinte și admirator al naturii, atras de liniște, plin de respect față de înaintași, Ioan Radu Zăgreanu scrie poezie haiku, fără să se abată de la normele ei, respectând cu strictețe numărul de rânduri, trei, și numărul de silabe în fiecare rând, pe structura 5-7-5. Fără excepție, le-am numărat și ne-am mirat cum poate să nu greșească și câtă rigoare pentru forma fixă a poeziei, astăzi ușor desuetă. Prin comparație, haiku-urile lui Nichita Stănescu sunt doar cu numele și cu forma scurtă, pentru că la numărul de silabe nu se potrivesc, înțelegând aici libertatea poetică/ a poetului, ca în exemple: „Eu nu sunt altceva decât/ o pată de sânge/ care vorbește” sau „Întunecând întunericul/ iată/ porțile luminii.” La Ioan Radu Zăgreanu, numărătoarea silabelor este precisă, matematic, laborios urmărită și fără eroare. Am spune, referitor la cele o mie de texte, că e profesie. Ioan Radu Zăgreanu a devenit și profesorul de haiku-uri. Sursa lui de inspirație o reprezintă în exclusivitate natura, în care se simte primit cu brațele deschise. Aceasta este, în buna tradiție japoneză, și punctul de pornire al meditației, de la un stimul extern, de la o emoție, de la un sentiment, transpuse în final, în al treilea rând, într-o filosofie existențială, cu caracter general valabil. Aici, haiku-urile lui Ioan Radu Zăgreanu sunt originale, pentru că respectă mai mult sursa de inspirație, se lasă purtate pe aripi de poezie, uitând de acea concluzie, care nici nu mai este necesară. Am spune chiar că haiku-urile lui Ioan Radu Zăgreanu sunt poezii deschise, cu final deschis. Astfel, încărcătura emoțională este una de excepție, ce reușește să atingă acea coardă sensibilă a interlocutorului. Tot de structura poeziei ține și procedeul numit ingambament, inevitabil în cazul unei poezii moderne, prin care cuvintele trec dintr-un vers în altul, ca în exemplul: „Pielea zăpezii/ acoperind coastele/ dealului de lut.” Enunțul este unul, continuă și are sens, și fără predicat. Ideea este continuată în trepte, fără contrapunct, și cuvinte puține reușesc să reclădească un univers.
Atâtea haiku-uri, de-un volum, „Liniștea silabelor”, urmând altor două, „Liniștea poeziei” și „Jurnalul cu haikuuri”, nu „sparie gândul”, pentru că ele aduc frumusețea poeziei simple, împodobită cu metafore, „păpădiile, faruri galbele”, „icoane de fân”, cu comparații, „lanul de grâu ca o fecioară, mângâiată de razele lunii”, cu imagini de neuitat, „pe prispa casei/ păstăi puse la uscat/ ca vechi amintiri”, o atmosferă desprinsă din timpuri vechi, ancestrale, predominant bucolică, însoțind turme, stâna, dealul, satul.
Volumul de față, alcătuit din două părți, „Curg anotimpurile” și Liniștea silabelor”, propune un demers asumat de impunere a haiku-ului în preferințele dintâi ale contemporanilor. „Curg anotimpurile” prezintă în mod evident influența vremii și a vremurilor asupra sensibilității poetice. Ordinea anotimpurilor începe cu iarna, la gura sobei, cu tăceri albe, continuă cu primăvara, „ce așază haikuurile pe ram”, cu „ciobani rezemați pe deal/ Sfincși printre ierburi”, urmează vara, cu maci înfloriți, cu lan de grâu, cu tei, „Au înflorit iar/ teii din curtea școlii/ și în ochii tăi”, și apoi toamna, „ce încarcă umerii poeților cu metafore”, cu ploi, cu nori, cu ceață, „Sub cețuri și ploi/ își căutau rimele/ poeții toamnei.” Copacul predilect al autorului este acățul, adică salcâmul în limbaj popular, regional ( e și în „Moromeții” lui Marin Preda ), deși influența austriacă își spune cuvântul, fiindcă „der Akazie” înseamnă „salcâmul”, în limba germană. În călătoria lui, prin anotimpuri și în liniștea silabelor, Ioan Radu Zăgreanu îi are aliați pe poeții la care face trimitere, de la Alecsandri, Bacovia, Ion Pillat și până la David Dorian, contemporanul nostru, al cărui nume devine un rând de haiku ( 5 silabe).
Cu apariția acestui nou volum, credem că autorul, Ioan Radu Zăgreanu, și-a găsit propriul drum, de haiku, prin grădina poeziei. Și, deocamdată, prin zonă, este doar al lui.