C O N F L U E N Ţ E: MOMENTE POETICE AIUDENE

 

Livia Rebreanu-Hulea:

 

Inimă…

               Scumpilor mei fraţi

 

Inimă, tu eşti urzită

Ori din plumb, ori din granit:

Cum mai poţi păstra durerea,

Ce de-o vreme te-a lovit?

 

Când tu ştii că-n deal sub glie

Tata prinde-a putrezi…

Groaznic vifor sfarmă lumea,

Plâns şi moarte zi de zi…

 

Fraţii? – Unu-i şarj la tunuri,

Iar al doilea în spital,

Cel mai mic, străin şi jalnic

Stă la post pe-al mării mal…

 

Inimă – un dram de carne,

Multe răni ai mai primit…

Astăzi văd: tu eşti mai tare

Decât orişice granit.

 

 

Basmul stelelor

 

Minunată-i noaptea asta!

Bolta-atât de înstelată,

Firea-atât de liniştită

N-am văzut-o niciodată.

 

Dar un basm îmi vine-n minte

Stând cu ochii duşi în stele:

Când se stinge-un om din lume,

Pică una dintre ele…

 

Basm duios – dar nu-l pot crede

Astăzi, când în toată clipa,

Peste-atâtea mii de oameni

Moartea-şi fâlfâie aripa,

 

Căci priveşte! Bolta rece

Poart-aceeaşi bogăţie…

 –  De-ar fi drept ce spune basmul,

Bolta-ar fi acum pustie.

 

 

Ovidiu Hulea:

 

Bat vijelii…

 

Bat vijelii schakespiriane

În geamurile-ndoliate,

Doar fulgere lumină bolta

Şi iar se sfarmă-n slavă toate…

 

Pierdut veghez pieirea asta,

Stau ca-ntr-o casă mortuară,

În care intră un om şi stinge

Pe rând, făcliile de ceară!...

 

 

Mi-e viaţa ca o tristă haltă

 

Mi-e viaţa ca o tristă haltă

Dintr-un deşert fără de cale,

Doar ruginite ciocănele

Bat nicovala de semnale…

 

Îmi uruiesc în creieri trenuri

Păgâne, crunte, călătoare…

Ci-n halta mea nu stă nici unul,

Să am şi eu o sărbătoare…

 

 

Nicolae Kȍmives :

Pinochio

 

ca şi cum în naşterea păpuşii de

lemn

se sfărâmă o picătură de sânge

dându-i grai

în vântul prelungind cioburile primei vârste

între hărţile aburind a carne bătrână

cu braţele uitate în viscol de

corabie

ocrotind sarea ierbii încă tânără în fiecare zi se naşte o păpuşă de lemn -

nu marea - nu fierul - nu focul -

cuvântul, încleştând urlat

rugina peste ochi

va muri ceea ce naşterea înalţă.

 

miercuri, 30 ianuarie 1985

 

 

crâng în acoperişul iernii

 

râu regăsit, în tulpina căzută zdrenţele nopţii încoronează ierburi în amintiri piatra veghează

vechiul chip să nu mă părăsească

închin poduri apelor vii

frunzişului ce-mi ocroteşte fruntea,

fulger alb rostogolit

în cenuşa aburită a fructelor rămase:

nisipul ocolind curcubeul

în mare răsturnat

să-ntemeieze făptura

de ape, văzându-mă întâia oară.

 

marti, 26 februarie 1985

 

 

 

 Ioan Hădărig :

 

Aripile cerului

 

***

pe scara de lemn

soarele îşi amanetase locul într-o pânză de păianjen

 

pasul meu tremurând

înnopta

în fiecare cui de lemn şi de aer

al scării

pe care îl lăsam pradă drumeţilor

 

mă căţăram pe scara

de ape

ca pe trupul însângerat al unei plante carnivore

ochii de gâză vicleană atingeau strălucirea

la fiecare atingere a soarelui

 

soarele de ape

îşi oglindea pânza de păianjen în singurătatea cerului

călcând zgomotos pe stele.

 

 

 

***

noaptea se aşeză peste casa de ceară transformată în

colivie pentru singurătatea unui păianjen

acoperind ochiul de lumina al zilei

cu pâlpâiri de lămpi cu fotoghin

şi lacrimi de alge

 

biciuită şi rece noaptea îşi croia chipul zilei

dincolo de umbre trecătorii îşi clădeau culcuşul în cuvintele

răsfirate în poveştile bătrânei

 

niciodată ochii nu reuşesc să alunge lumina.

 

***

casa bunicii avea două ochiuri prăfuite de sticlă

prin care lumina se îngrămădea

în trupul meu

ca o umbră se închidea lumina în casa bunicii

afară trăirile prindeau contur de lumină

 

în camera mea

fereastra mea

are un ochi de sticlă

cât licărirea unui strop de apă

sau de cer

 

atunci peste camera mea

au construit o altă cameră

cu ferestre uriaşe

 

acum lumina intră în mine cu paşi grei

 

acum am trei ochiuri de lumină.

 

 

Andrei Bako:

 

zarca 1

 

noi nu suntem decât nişte intruşi

în smerenia ce are miros atât de proaspăt de metal spoit în roşu

de risipă de roşu

de carne coaptă…

 

de ce nu se mai aude nimic?

 

 

zarca 2

 

au dărâmat bolţarii sufletelor scheletice

a zornăitului sacului de epidermă

a unghiilor coapte precum nimbul sfântului atârnat în urgia soarelui

au reamenajat cu vopsea acrilică tăcerea chinurilor

au învelit în tapet alb mânecile putrede de sudoare

 

de ce zeghea nu mai are umbre?

 

 

zarca 3

 

străveziu

glasul luminii brăzdate de puful îngerilor nenăscuţi

scurmă tencuiala tomnatică

a zidurilor susţinute de boiandrucuri de oseminte ruginii

 

 

zarca 4

 

cuiburile păsărilor îmbrăcate în zeghe

amestecă saliva cu vâscozitatea sângelui închegat

în dantelele viermănoase ale duşumelelor

 

de ce mirosul picioarelor de sfinţi a fost incinerat?

 

 

(Redacţia mulţumeşte scriitorului Ioan Hădărig  pentru sprijinul acordat realizării acestei pagini)