„România literară” la Aiud

Vă vine să credeţi? Nici mie. Ce să caute „România literară” la Aiud, un orăşel de provincie cunoscut mai degrabă pentru faimoasa lui puşcărie decât prin nişte acte de cultură? mă întrebam când am văzut cea mai recentă carte semnată de poetul (şi nu un poet oarecare, vă asigur!) Ioan Hădărig. Dar când am început s-o citesc, mi-am dat seama că nu-i lucru de şagă. Şi bine am făcut că am citit-o până la capăt, cartea, reuşind astfel să aflu lucruri pe care nu le cunoşteam, ca să fiu sincer. Am aflat, de pildă, că primul număr al revistei România literară a apărut în ianuarie 1855, sub direcţia lui Vasile Alecsandri, la Iaşi, unde va continua să apară până în 3 decembrie acelaşi an. În decursul celor 160 de ani, câţi a împlinit deja revista, „România literară” a cunoscut mai multe serii: 1885-1888, la Bucureşti, o altă serie la Aiud (martie – mai 1930, avându-l ca prim-redactor pe Ovidiu Hulea (cumnatul lui Liviu Rebreanu), iar ca secretar de redacţie pe Emil Giurgiuca, poetul născut (dacă tot veni vorba) într-un sat din vecinătatea unei alte „celebre” închisori (Gherla), iar printre colaboratorii revistei se numără Ion Agârbiceanu, Gh. Bogdan-Duică, T. Bugnariu, Al. Ciura, Livia Rebreanu Hulea, Teodor Murăşanu, Romulus Demetrescu,, Septimiu Popa, C. Delabaia, Coriolan Suciu, Dr. I. Baltariu, Oct. Lupeanu, Gabriel Drăgan, Nicolae Mărgineanu etc. Toţi ardeleni!. Din februarie 1932 şi până în ianuarie 1934, vorbim despre „România literară” a lui Liviu Rebreanu, la Bucureşti, apoi a lui Cezar Petrescu, în perioada 1939-1940, tot în Capitală, iar din 10 octombrie 1968 începe seria nouă a revistei, continuatoarea „Gazetei literare”, apărută în 1954, ca principala publicaţie a USR, menţionează acelaşi Ioan Hădărig. Redactorii şefi ai acestei serii au fost, în ordine cronologică: Geo Dumitrescu, Nicolae Breban, George Ivaşcu, iar între 1988-1989 coordonatorul revistei a fost D. R. Popescu. Din 1990, directorul „României literare” este Nicolae Manolescu.
Ce a însemnat „România literară” (aiudeană) pentru zona geografică respectivă ne spune (că-i slobod la gură şi nu-i nici un secret!) tot Ioan Hădărig, istoricul literar în cazul de faţă: „România literară” (aiudeană, prin delimitarea ariei geografice de apariţie), se înscrie prin contribuţia sa la dezvoltarea unui spaţiu cultural autohton autentic creator de valori naţionale. Colaborarea redacţiei revistei cu importante personalităţi culturale ale vremii […] însoţită de încercarea de transformare a publicaţiei într-un obiect cultural, prin modernitatea expresiei grafice de prezentare, conturează dimensiunea unui fenomen artistic şi literar netributar provincialismului cultural.” (p. 53).
În prima parte a acestui volum (subintitulat Studiu monografic) sunt prezentate, în cinci capitole, următoarele probleme: „Repere în definirea imaginii unei reviste. Diferenţieri şi actualităţi culturale”; „Cuprinsul tematic al „României literare” – 1930”; „Fişa de dicţionar a scriitorilor care au publicat în „România literară” aiudeană”; „Repere culturale, sociale, politice ale anului 1930”; „Reviste de literatură şi cultură”.
În partea a doua a cărţii sunt reproduse, în integralitatea lor, cele patru numere ale revistei „România literară” (aiudeană). Pagini consistente de poezie, proză, eseu, critică literară, filozofie, amintiri, traduceri semnate de colaboratorii pomeniţi mai sus. Tomul se încheie cu „Repere bio-bibliografice” ale autorului şi „Referinţe critice” la volumele sale de poezie: şapte, dacă am numărat bine.
„Poemele lui Ioan Hădărig se nutresc dintr-o obsesie recurentă. Nucleul acesteia e vieţuirea în clipă. Toate imaginile acestor poeme dau seamă de relaţiile conştiinţei cu timpul. Experierea timpului e chiar tema acestor poeme. Frântura, clipa se recunosc în tonul sacadat al versurilor. Vieţuirea în clipă strecoară în poeme o afectivitate negativă. Subiectul liric e dispus să recepteze anxietăţi. O zonă crepusculară a sufletului, atinsă de accente expresioniste, se recunoaşte în fiecare imagine. Aşadar, timpul trăit ca frântură, clipa prezentă acum şi aici, timpul amintit, timpul presupus sunt personajele lui Ioan Hădărig.. Marca poemelor e solitudinea. Singurătăţi tenace îşi pun bornele şi nasc nelinişti în fiecare vers. Poetul exhibă un imaginar fără retorisme, versurile au sobrietatea unor sentinţe.” Am citat şi noi doar o „frântură” din cronica unui mare poet: Aurel Pantea, nu doar pentru coerenţa şi profunzimea analizei, ci şi pentru a demonstra încă o dată un adevăr care ni se revelează tot mai des în ultima vreme: nu de puţine ori, marii poeţi sunt şi foarte buni (poate chiar mai buni decât criticii!) comentatori de poezie.
Iar. gestul editorial al lui Ioan Hădărig, ca să revenim la cartea aflată în discuţie („România literară. Aiud – 1930”, Editura Tipo Moldova, 2015, col. OPERA OMNIA. Publicistică şi eseu contemporan) mi se pare un act de cultură nu doar la nivelul unui orăşel ca Aiudul, ci raportat la scară naţională. Care merită promovat ori de câte ori se iveşte ocazia.