C O N F L U E N Ţ E: MOMENTE POETICE AIUDENE
Aiudul, punct cultural de luat în seamă pe harta ţării, a cunoscut o însufleţire literară mai întâi în perioada interbelică, graţie profesorului şi scriitorului Ovidiu Hulea, omul care i-a dat o nouă dimensiune spirituală şi în jurul căruia s-a realizat o emulaţie literară în buna tradiţie ardelenească. Livia Rebreanu-Hulea, soţia sa şi soră a romancierului Liviu Rebreanu era în mod frecvent prezentă cu poezie în numeroase publicaţii transilvănene. Ultimele decenii ne-au arătat un Aiud cu o bogată mişcare culturală şi cu incontestabile contribuţii la valorificarea moştenirii literare rebreniene, un neobosit organizator fiind şi poetul Ioan Hădărig, directorul Centrului Cultural Liviu Rebreanu din oraşul în care şi-au trăit ultimii ani ai vieţi cei mai mulţi dintre membrii familiei ardelene a romancierului. Grupajul de mai jos este un omagiu care se aduce celor de atunci şi celor de acum.
„R. C.”
Livia Rebreanu-Hulea:
Inimă…
Scumpilor mei fraţi
Inimă, tu eşti urzită
Ori din plumb, ori din granit:
Cum mai poţi păstra durerea,
Ce de-o vreme te-a lovit?
Când tu ştii că-n deal sub glie
Tata prinde-a putrezi…
Groaznic vifor sfarmă lumea,
Plâns şi moarte zi de zi…
Fraţii? – Unu-i şarj la tunuri,
Iar al doilea în spital,
Cel mai mic, străin şi jalnic
Stă la post pe-al mării mal…
Inimă – un dram de carne,
Multe răni ai mai primit…
Astăzi văd: tu eşti mai tare
Decât orişice granit.
Basmul stelelor
Minunată-i noaptea asta!
Bolta-atât de înstelată,
Firea-atât de liniştită
N-am văzut-o niciodată.
Dar un basm îmi vine-n minte
Stând cu ochii duşi în stele:
Când se stinge-un om din lume,
Pică una dintre ele…
Basm duios – dar nu-l pot crede
Astăzi, când în toată clipa,
Peste-atâtea mii de oameni
Moartea-şi fâlfâie aripa,
Căci priveşte! Bolta rece
Poart-aceeaşi bogăţie…
– De-ar fi drept ce spune basmul,
Bolta-ar fi acum pustie.
Ovidiu Hulea:
Bat vijelii…
Bat vijelii schakespiriane
În geamurile-ndoliate,
Doar fulgere lumină bolta
Şi iar se sfarmă-n slavă toate…
Pierdut veghez pieirea asta,
Stau ca-ntr-o casă mortuară,
În care intră un om şi stinge
Pe rând, făcliile de ceară!...
Mi-e viaţa ca o tristă haltă
Mi-e viaţa ca o tristă haltă
Dintr-un deşert fără de cale,
Doar ruginite ciocănele
Bat nicovala de semnale…
Îmi uruiesc în creieri trenuri
Păgâne, crunte, călătoare…
Ci-n halta mea nu stă nici unul,
Să am şi eu o sărbătoare…
Nicolae Kȍmives :
Pinochio
ca şi cum în naşterea păpuşii de
lemn
se sfărâmă o picătură de sânge
dându-i grai
în vântul prelungind cioburile primei vârste
între hărţile aburind a carne bătrână
cu braţele uitate în viscol de
corabie
ocrotind sarea ierbii încă tânără în fiecare zi se naşte o păpuşă de lemn -
nu marea - nu fierul - nu focul -
cuvântul, încleştând urlat
rugina peste ochi
va muri ceea ce naşterea înalţă.
miercuri, 30 ianuarie 1985
crâng în acoperişul iernii
râu regăsit, în tulpina căzută zdrenţele nopţii încoronează ierburi în amintiri piatra veghează
vechiul chip să nu mă părăsească
închin poduri apelor vii
frunzişului ce-mi ocroteşte fruntea,
fulger alb rostogolit
în cenuşa aburită a fructelor rămase:
nisipul ocolind curcubeul
în mare răsturnat
să-ntemeieze făptura
de ape, văzându-mă întâia oară.
marti, 26 februarie 1985
Ioan Hădărig :
Aripile cerului
***
pe scara de lemn
soarele îşi amanetase locul într-o pânză de păianjen
pasul meu tremurând
înnopta
în fiecare cui de lemn şi de aer
al scării
pe care îl lăsam pradă drumeţilor
mă căţăram pe scara
de ape
ca pe trupul însângerat al unei plante carnivore
ochii de gâză vicleană atingeau strălucirea
la fiecare atingere a soarelui
soarele de ape
îşi oglindea pânza de păianjen în singurătatea cerului
călcând zgomotos pe stele.
***
noaptea se aşeză peste casa de ceară transformată în
colivie pentru singurătatea unui păianjen
acoperind ochiul de lumina al zilei
cu pâlpâiri de lămpi cu fotoghin
şi lacrimi de alge
biciuită şi rece noaptea îşi croia chipul zilei
dincolo de umbre trecătorii îşi clădeau culcuşul în cuvintele
răsfirate în poveştile bătrânei
niciodată ochii nu reuşesc să alunge lumina.
***
casa bunicii avea două ochiuri prăfuite de sticlă
prin care lumina se îngrămădea
în trupul meu
ca o umbră se închidea lumina în casa bunicii
afară trăirile prindeau contur de lumină
în camera mea
fereastra mea
are un ochi de sticlă
cât licărirea unui strop de apă
sau de cer
atunci peste camera mea
au construit o altă cameră
cu ferestre uriaşe
acum lumina intră în mine cu paşi grei
acum am trei ochiuri de lumină.
Andrei Bako:
zarca 1
noi nu suntem decât nişte intruşi
în smerenia ce are miros atât de proaspăt de metal spoit în roşu
de risipă de roşu
de carne coaptă…
de ce nu se mai aude nimic?
zarca 2
au dărâmat bolţarii sufletelor scheletice
a zornăitului sacului de epidermă
a unghiilor coapte precum nimbul sfântului atârnat în urgia soarelui
au reamenajat cu vopsea acrilică tăcerea chinurilor
au învelit în tapet alb mânecile putrede de sudoare
de ce zeghea nu mai are umbre?
zarca 3
străveziu
glasul luminii brăzdate de puful îngerilor nenăscuţi
scurmă tencuiala tomnatică
a zidurilor susţinute de boiandrucuri de oseminte ruginii
zarca 4
cuiburile păsărilor îmbrăcate în zeghe
amestecă saliva cu vâscozitatea sângelui închegat
în dantelele viermănoase ale duşumelelor
de ce mirosul picioarelor de sfinţi a fost incinerat?
(Redacţia mulţumeşte scriitorului Ioan Hădărig pentru sprijinul acordat realizării acestei pagini)
Adaugă comentariu nou