PÂNĂ ŞI COŞBUC ŞI-AR FI SCOS PĂLĂRIA

Când ne gândim la Coşbuc, ne apare în minte imaginea lui cu o pălărie cu boruri largi, menită să ascundă gânduri multe, doruri grele. Dacă de-acolo de unde este, Coşbuc şi-ar vedea împlinirea celor 150 de ani, până şi el şi-ar scoate pălăria, aşa cum ar trebui să procedeze fiecare dintre noi la astfel de momente rare.
Şi cum orice eveniment este mai important în ajun, şi cum orice aşteptare e mai încărcată de emoţie decât întâmplarea în sine, cu o zi înainte de Colocviul „George Coşbuc – 150”, a avut loc prezentarea revistei atât de îndrăgită de unii profesori de română, de unii scriitori, critici literari ei înşişi, de elevi, de cărturari ai locului Bistriţa. Este vorba despre „România literară”. Un alt mit al vieţii literare.
Una este să citeşti articolele din revistă, şi alta e să-ţi apară în faţa ochilor întreaga echipă redacţională, de parcă eroii ar fi coborât dintr-un basm într-o realitate imediată. În clipa în care au intrat în sală, pe rând, cuminţi, cu ochi vii, s-a aşternut o linişte de ... mormânt. Şi să nu fi rostit nimic, să fi tăcut împreună, ar fi fost destul. Atât a fost de frumos. Deodată nu mai erau doar nişte semnături, prindeau viaţă, erau oameni, puteau fi chiar îndrăgiţi.
Multe au fost cuvintele, ca dintr-o „sorbire”. Cu siguranţă că ele au fost înregistrate, pentru că nimic nu se mai întâmplă azi fără să fie pe loc imortalizat, virtualizat, trecut pe loc în nemurire. Dar, să mai zăbovim asupra emoţiei de suprafaţă. Aceea care pluteşte şi doar o minune face să nu dispară prea devreme şi atunci când povestim, la cald, să reuşim să o găsim, să o prindem şi să o mai admirăm un timp.
Raportul dintre parte şi întreg a fost pe deplin reprezentat în câteva ore de literatură. Mai întâi, cei nouă reprezentanţi ai „României literare”, Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Alex Ştefănescu, Mihai Zamfir, Gabriel Dimisianu, Răzvan Voncu, Daniel Cristea- Enache, Simona Vasilache, Sorin Lavric, au constituit o singură voce, care a vorbit despre revistă, ca loc, ca timp, ca valoare alcătuită din valori. Apoi, toate drumurile din cuvinte au dus inevitabil la „România literară”. Descălecatul acestei redacţii are valoare de unicat. Este o acţiune ce atestă faptul că numai aşa se poate, că unde-s mulţi/toţi, şi puterea „României literare” creşte.
La Colocviu, luările de cuvânt au depăşit numeric redacţia, dar toate au fost pledoarii pentru poezie, pentru modele culturale, pentru gesturi de recuperare şi restituire a trecutului merituos. Şi aici, redacţia revistei „România literară” a jucat rolul de nucleu, de magnet, în jurul ei dezvoltându-se adevărate şcoli de interpretare.
Multe au fost lucrurile care mi-au plăcut: nobleţea, generozitatea, eleganţa, umorul, siguranţa, detaşarea, solemnitatea, firescul, solidaritatea, sărbătorescul, căldura, oratoria. Am asistat la o serie de mesaje, unul mai interesant decât altul. Actuale. Necesare. Acceptate unanim. Pe o circumferinţă, avându-l în centru pe Coşbuc.
Am reţinut trei idei din discursul lui Nicolae Manolescu, pe care vi le încredinţez, că poate le folosiţi, că poate nu le-aţi remarcat sau pur şi simplu că mă gândesc la ele: 1) „Critica are rol de-a menţine în viaţă poeţii, aşa cum alcoolul conservă fructele”; 2) „Viaţa noastră nu mai are nicio legătură cu cea din trecut”; şi 3) „Noi înşine, dacă suntem bolnavi de poezie, îi îmbolnăvim şi pe ceilalţi. Şi nu există vaccin.”