PANTAZI GHEORGHE

Născut la 5 decembrie 1915, în comuna Girov, judeţul Neamţ, ca fiul lui Constantin şi Elena, Gheorghe Pantazi a avut trei fraţi dintre care mai trăiau până de curând, în comuna natală, Constantin (86 ani) şi Ioana (88 ani), căsătorită Cosma.

Primii ani de şcoală în urmează în comuna natală şi apoi Liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, după care, în 1937, intră în armată, la infanterie şi apoi se încadrează în jandarmerie, devenită ulterior miliţie, de unde, în 1953 primeşte – după mărturisirile lui – „a treia cizmă”, fiind considerat „duşman al poporului, care a luptat contra măreţei Uniuni Sovietice”. A participat la război pe Frontul de Răsărit, între anii 1941 şi 1944, trecând Nistrul sub comanda mareşalului Antonescu şi în slujba Regelui Mihai, fapt cu care se mândrea. În momentele tulburi ale anului 1944, când armata română se retrăgea, reuşeşte să scape de a fi luat prizonier, refugiindu-se în Munţii Vrancei, cu un mic grup hotărât: „Mort da! Prizonier nu!” („Ni za şto!”- „pentru nimic”). Îmi spunea că au fost luaţi circa 159.000 de prizonieri, dintre care s-au mai reîntors, după armistiţiu, cam 13 – 16.000. Gheorghe Pantazi mi-a mai spus că, în tot războiul, nu a tras niciodată în cineva.

Ca şef de post de miliţie, la Topliţa şi Josenii Bârgăului, a cunoscut-o pe frumoasa Mărioara Buraga, din Prundu Bârgăului, cu care se căsătoreşte în anul 1950, stabilindu-se în 1953 la Bistriţa, unde lucrează la Înteprinderea de Drumuri şi Poduri, până la pensionare, când se retrage la Prundu Bârgăului. Aici îşi construieşte o casă înjghebându-şi o frumoasă gospodărie, vizavi de Ocolul Silvic, dar şi o cabană la Piatra Fântânelelor.

Viaţa lui a fost fericită, alături de soţia lui, pe care a iubit-o nespus de mult, cu singura umbră că nu au avut copii, dar s-a înţeles foarte bine cu neamurile ei, care îl respectau. Era un om cu totul deosebit, care impunea respectul tuturor celor care îl cunoşteau, tocmai prin faptul că el în primul rând, îi respecta. Era foarte ordonat şi deosebit de harnic, mereu considera că mai este ceva de făcut şi nu pierdea timpul fără rost. Nu jignea pe nimeni şi reuşea să înveselească şi să ajute pe cei în nevoie.

Colonelul Gheorghe Pantazi a fost veteran de război, decorat şi respectat, iar în viaţa civilă a fost un adevărat model de cetăţean şi gospodar. Deşi se trăgea dintr-o familie de longevivi, cu siguranţă că hărnicia lui şi viaţa ordonată l-au ajutat să-şi ducă anii până aproape de un secol. Decoraţiile primite au fost puse în sicriu, alături de trup.

Moartea soţiei sale, acum 4 ani (la 79 de ani), a fost pentru el cea mai cruntă lovitură. Îmi spunea atunci că viaţa lui s-a terminat odată cu moartea dragei lui Mărioara. Dar acum s-au întâlnit, din nou, în vechiul cimitir Oţelea, frumos amenajat de către biserica din Prund, unde soţii Pantazi şi-au asigurat, cu decenii în urmă, locul lor de veşnicie. Gheorghe Pantazi a decedat la 13 decembrie 2009, într-o dimineaţă geroasă, în casa construită de el în Prundu Bârgăului, la doar o săptămână de la intrarea sa în cel de al 95 – lea an al vieţii. A fost condus pe ultimul drum, marţi 15 decembrie, de către cei apropiaţi, care l-au respectat şi iubit. Dumnezeu să-l odihnească!