Pe Poderei

Într-o zi încărcată de nămeţi, cu soare blând şi primitor, am avut dorinţa să pătrund într-un sat izolat, aşezat pe malul stâng al Someşului – columna noastră orizontală. Un sat component comunei Rebrişoara, care înainte de 1989 era sortit pieirii. Treptat, se preconiza strămutarea gospodarilor în satul de centru.
Nu era uşor, mai ales că la centru nu aveau proprietăţi, fiind nevoiţi să-şi cumpere teren pe care să-şi facă casă, lucru greu de realizat, mai ales că proprietatea din Poderei nu o puteau înstrăina, neavând la cine. Terenul îl aveau după râu, iar casa în sat. Era ceva de neconceput pentru ţărani. Poate să urmărea să-i aducă în bloc. În acest caz, ce făceau cu animalele?
Înainte de 1989 nu se eliberau autorizaţii de construcţie, casă de locuit şi anexe gospodăreşti, dar, totuşi, sătenii construiau ilegal, cu încălcarea legii. Se mai aplicau pe ici acolo amenzi, dar era posibilă şi pedeapsa maximă, adică demolarea. Aceasta s-a aplicat la Rebrişoara doar într-un singur caz, vizavi de Poderei, în apropiere de Cioroaiele Vărării, la familia Burdeţ, unde am asistat la o adevărată barbarie, o zi de groază.
Căraşii ţipau, se ţineau de pat, se aruncau jos şi nu vroiau să părăsească casa în care nu de mult s-au mutat, casă făcută cu multe sacrificii.
Femeia, însărcinată în luna a şaptea, a fost dusă cu salvarea la spital, capul familiei şi-a însoţit nevasta, rămânând în casă echipa de demolatori şi cei 3-4 copii minori care au fost aciuaţi pe la rude şi vecini.
Porunca şefului cel mare de la judeţ s-a înfăptuit, familia a iernat la neamuri şi a urât acest loc satanic, făcându-şi casă în satul Nepos unde au fost bine primiţi şi totodată ajutaţi.
Satul are aproape 200 de fumuri şi a revenit în matca sa tradiţională. Sătenii au început să construiască case moderne, spaţioase, cu 1-2 nivele, multe dintre ele au lacăt la porţi, deoarece gazdele sunt peste hotare, fac rost de bani şi investesc în satul lor drag.
Am avut dorinţa de a reveni în acest sat în plină iarnă, pentru a vedea pe viu viaţa şi preocupările sătenilor, la puţin timp după lansarea cărţii „Sătenii”, ce a fost sărbătorită ca o mireasă, într-un cadru festiv, în ziua de 4 februarie 2012, în sala Căminului cultural din Rebrişoara, carte ce reprezintă scene din istoria locală scrisă de Ioan Mititean şi Leon Catarig, o carte plină de învăţăminte, ca un curcubeu în trei culori, ce eternizează neamul românesc cu minunatele tradiţii moştenite de la străbuni.
Am străbătut satul în lung. De la biserica din sat am luat-o în dreapta, unde săteanul George Ilovan ne-a poftit în sania trasă de un cal bine întreţinut, am traversat cu grijă calea ferată, după care noul pod de peste Someş, construit nu de mult, un pod bine consolidat care face faţă cerinţelor rebrişorenilor.
Podul nu este numai pentru cei de peste râu, ci a tuturor locuitorilor comunei, ne spune primarul comunei, Nicolae Bodiu, care ne însoţeşte prin sat şi ne dă explicaţiile cuvenite alături de viceprimarul Leon Morar, mândri că au realizat multe în acest sat. De podul de care am amintit mai sus se bucură toţi sătenii, deoarece cei din centru au teren şi păduri Peste Someş şi vărează aici turmele de oi.
Am traversat Someşul pe podul bine consolidat şi de acolo alene pe drumul pietruit, cu şanţuri de scurgere, pe unde cu ani în urmă aveai nevoie de catarige.
Aici s-au cărat sute de maşini cu balastru bătătorit cu cilindrul, ca dovadă este practicabil, un semn al civilizaţiei rurale.
Am ajuns la şcoală. Aici am simţit o binecuvântare Dumnezeiască de neconceput. O şcoală de tip european, cu toate dotările, termopane, sobe de teracotă, două băi, instalaţie de apă, trei săli de clasă spaţioase şi luminoase, cancelarie, sală de sport, sală pentru iniţierea copiilor în domeniul calculatoarelor, unde slujesc cu multă măiestrie dascălii: Doruţ Podobea, Floarea Pop şi Nicoleta Morar, dascăli cu iniţiativă şi experienţă pedagogică, ce pot concura cu orice şcoală din mediul urban.
Doamna Lucreţia Mititean, care a slujit mulţi ani la şcolile din Rebrişoara, spune că nu a avut norocul de a lucra în asemenea şcoală, fiind mulţumită că este opera elevilor săi de ieri, Nicolae Bodiu şi Leon Morar, liderii sătenilor, care se implică în mod activ în viaţa şcolii, ei înşişi fiind elevi eminenţi în copilăria lor.
Dascălii erau la o activitate metodică la şcoala de centru şi ne-au însoţit prin sălile de clasă, doamna Măriuţa, cu soţul Georgică Ilovan, care întreţin şcoala în condiţii optime, având doar o jumătate de normă.
Primarul este mândru de realizările sale şi ne invită să vizităm şi şcoala de centru, de la Podul Rebrii şi Gersa II, şcoli edificate sau modernizate pe perioada mandatelor sale. Are mari planuri de viitor în favoarea sătenilor şi a satului.
Încântaţi de această şcoală europeană, ne-am urcat în sanie, luând hăţurile doamna Măriuţa, fiica renumitului baci Dumitru Doboacă, un crescător de oi de mare valoare, cu bun respect şi aleasă omenie, care a crescut, hrănit şi îmbrăcat 11 copii, cât o echipă de fotbal. Toţi realizaţi, la casele lor, crescuţi în cultul muncii şi a bunului simţ. Dumnezeu să-l odihnească!
Am făcut un popas aproape de satul Nepos, la casa familiei George şi Măriuţa Ilovan, care au traversat zi şi noapte Someşul spre a ajunge la şosea, de unde luau maşina spre Năsăud, unde Georgica lucra la tăbăcăria de la Valea Podului, iar Măriuţa la textila. După câţiva ani de activitate în zona industrială a oraşului Năsăud s-au retras în Poderei, pe moşia străbunilor, unde sunt gospodari de frunte. Deţin câteva hectare de teren, 4 vaci cu lapte, un cal, porci, zeci de găini.
Lucrează cu pasiune şi sunt bine veniţi şi cei trei feciori stabiliţi la oraş, dar cu gândul şi sufletul la cei de acasă.
Ce lucrează iarna sătenii din Poderei? Cară gunoiul de grajd, fânul pentru animale, lemne de foc, au grijă de animale, supraveghează turiştea cu oile ce se pregătesc de fătare şi primesc cu plăcere oaspeţii, pregătind mâncări tradiţionale – mămăligă cu brânză, cu lapte de oaie şi tocăniţă cu carne de purcel fiartă afară în ciaun.
Toţi şi-au curăţat zăpada din faţa casei, din jurul casei, au curăţat căile de acces, aşa că am călătorit în bune condiţii şi în sanie şi pe jos până la puntea din partea de sus de la Cioroaiele Vărării, de unde doi tineri frumoşi şi harnici – Georgică Covaci şi Georgică Ilovan ne-au adus cu maşina la Năsăud, după ce l-am lăsat pe traseu pe Leon Catarig, cel cu care am adus sătenii în matca lor.
Acest drum ne-a liniştit ochii agresaţi de cele peste 500 de pagini ale cărţii „Sătenii” şi de orizontul înghesuit între muchiile de beton ale oraşului şi sufletul hărţuit de ispitele zilei.