SE NUMEA SARAH – de Tatiana de Rosnay

O carte grea, cu consistență. Ne însuflețim cu emoții, frici, spaime, apoi tragedii ale evreilor deportați din lumea lor și a noastră, sigură, umană și unanimă ... Atunci când crezi că oamenii sunt egali. Atunci când nici nu-ți trece prin minte că oamenii nu sunt egali, evreii din vecinătatea ta apropiată, din capitala ta frumoasă, cum este Paris, sunt mutați pe stadioane fără condiții de igienă și de trai. În anul 1942. Steaua galbenă arzând în piept! Nu au ce mânca. Nu au apă. Și rabdă. Și rabdă. Unii se sfârșesc, alții speră într-un necunoscut!

Între timp femeile sunt despărțite de bărbați, apoi mamele de copiii ... Este un moment plin de durere neînchipuită. O mamă despărțită de copilul său. Și toți deportați la Auschwitz. E un măcel în sufletul oricui. Al mamei. Al tatălui. Al copilului. Și al cititorului. Trebuie să asculți vocea disperată a sufletului. Un măcel internațional. În numele cui? Că unele națiuni sunt superioare altora?!

Și azi se întâmplă într-un fel. Nu-i așa? Ce, americanii nu se cred superiorii tuturora? Sau japonezii? Ori germanii, englezii sau francezii?
Cu cât românii se scufundă în subdezvoltare, cu atât mai multe nații se simt superioare lor! E o realitate greu de înfruntat.