Prof. Cristina Mirela Rus: Omul zilelor noastre vorbeşte despre dragoste, fără un sens care să-i ofere statornicie

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.”

                                    (Epiostola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel)

         Dacă luna februarie se spune că este închinată dragostei, consider că februarie ar trebui să fie în permanenţă. Căci fără dragoste, nimic nu suntem. Fie că vorbim de iubirea pentru părinţi, fie că ne referim la iubirea nemăsurată a părinţilor pentru copii, sau este vorba despre dragostea faţă de soţ, soţie, persoană iubită, dragostea de frate sau de aproape în general, sentimentul dragostei este generat de iubirea creştină, de iubirea faţă de Dumnezeu.

         Dragostea este, cred, cea mai aleasă podoabă cu care Dumnezeu îl înveşmântează pe om, în special pe cel cu inima înfrântă şi smerită. Din punct de vedere al moralei creştine, iubirea este cea mai înaltă dintre toate virtuţile. Căci n-am să vorbesc despre Cupidon în acest scurt material, nici despre aşa-zisele sărbători împrumutate de pe continentul american, cum este Valentine”s Day. O să dedic rândurile acestea adevăratului simţământ , dragostei care înalţă, care tămăduieşte şi prin care oamenii pot ajunge chiar de aici, de pe pământ, la o comuniune cu Dumnezeu. Credinţa face ca omul să-L cunoască pe Cel de Sus. Prin nădejde, El este cel mai vrednic de dorit, însă prin dragoste se ţese cea mai intimă şi mai puternică legătură cu Dumnezeu.

         Omul zilelor noastre vorbeşte tot mai  mult despre dragoste, fără un sens care să-i ofere statornicie. Este greu să găseşti oameni care să-şi iubească aproapele doar din dragoste pentru Hristos, interesele şi grijile materiale fiind cele care-i leagă. Invidia, trufia, ambiţia sau alte asemenea acestora surpă iubirea fără temelie.  Însă iubirea care-L are în centru pe Iisus Hristos este nepieritoare, este statornică. Pe aceasta nici primejdii, nici ameninţări, nici furtuni nu o pot destrăma.

Sfântul Ioan Gură de aur vorbeşte despre iubire ca fiind „o datorie care rămâne mereu neachitată.” Această datorie este un liant între oameni, dar şi acea conexiune cu divinitatea. Câtă vreme ne aflăm pe acest pământ, să nu încetăm în a fi îndatoraţi cu iubire. În timp ce ne achităm datoria dragostei, în acelaşi timp să crească îndatorarea noastră. „ Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul.” ( Sf. Apostol Pavel, Romani 13, 8)

Dumnezeu a dat fiecăruia darul său, astfel pe unul l-a învrednicit cu talentul de a cânta, altuia i-a îngăduit să aibă cunoştinţe de medicină, pe alţii i-a înzestrat cu priceperea de a îmbucura sufletele oamenilor cu scrierile lor sau cu picturile lor, la fel şi cu harismele duhovniceşti. Şi asta pentru ca să avem nevoie unul de altul şi aşa să ne iubim unul de altul. Dar dragostea fiind mai  presus de orice, a aşezat-o  ca pe un coroană, deasupra tuturor: „…şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii , dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt.” (Corinteni 13, 1-2)

Din dragoste a venit Fiul lui Dumnezeu pe pământ, din dragoste ne-a spălat păcatele pe Crucea Mântuirii, ca să nimicească răul, ca să ne aducă Învierea şi viaţa veşnică şi adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Astfel, iubirea ar trebui să ne facă blânzi, milostivi, iertători, să nu lăsăm spinii lăcomiei, ai mândriei, ai urii să ne stăpânească. Dacă iubirea ar fi guvernat pretutindeni în lumea asta stăpânită de ego, de putere materială, poate n-ar fi fost nevoie nici de legi, nici de tribunale, nici de pedepse. Dar cum aceasta este o utopie, să încercăm să răzbatem prin întunericul acesta de patimi şi zădărnicii cu flacăra dragostei nestinsă şi, chiar dacă uneori de abia mai pâlpâie din cauza lacrimilor suferinţei sau sub povara neputinţei, să ne zbatem să o ţinem aprinsă cu ceea ce izvorăşte din sufletul nostru ce bate pentru cel de lângă noi şi pentru Dumnezeu.

Iubirea este cel mai important atu sau sprijin în trecerea examenului suferinţei. Uneori Dumnezeu se lasă aşteptat, şi aceasta pentru a ne face să-i dorim cu adevărat prezenţa, pentru a-L iubi cu adevărat. Şi astfel puterea de a suferi devine oarecum sinonimă cu puterea de a iubi.

„ Iubirea nu are nici început, nici sfârşit, există deodată cu Dumnezeu.”       (Părintele Arsenie Papacioc)

„Dragostea face înger pe cel hrănit şi crescut de ea.”  (Sfântul Ioan Gură de Aur)