Pr. Vasile Beni: Veniţi de luaţi lumină!

Ce este Învierea? Învierea Domnului este începutul şi sfârşitul tuturor sărbătorilor creştine. Învierea Domnului este sărbătoarea Paştilor, este praznicul despre care putem spune că nu are un început, în sensul că el se naşte odată cu creştinismul. Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. Duminica Învierii, aşa cum se înfăţişează ea astăzi, este expresia firească a evoluţiei misterului pascal trăit de vechea Biserică creştină, păstrat şi desăvârşit de-a lungul veacurilor de Biserica Ortodoxă. „Sărbătoarea Paştilor constituie misterul central şi dominant al cultului ortodox, care îşi aruncă razele peste întregul an liturgic şi cult ortodox”, spunea părintele profesor Ene Branişte. Învierea lui Hristos este diferită de învierile pe care El le-a săvârşit. Învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr, care au fost doar semne minunate ale puterii lui Dumnezeu, în vreme ce Învierea Sa aduce biruinţa asupra morţii. Cele trei persoane înviate au murit din nou după o vreme, pentru că trupul lor era supus consecinţelor căderii – necesitatea morţii. Însă biruinţa asupra morţii este mai mult decât întoarcerea la viaţă. Este recreaţie. El trece la o nouă formă de existenţă.
Învierea lui Hristos ne descoperă nu doar că El are putere să ne ridice din moarte, căci acest lucru ne-a fost arătat prin învierile săvârşite de El, ci să ne arate că suntem părtaşi Învierii pentru veşnicie. Că după înviere, nu vom mai gusta moartea. Învierea Domnului este împlinirea planului dumnezeiesc de mântuire, pregătit omului chiar înainte de crearea lumii. Să nu uităm că omul a fost adus la existenţă ca să poată participa veşnic la slava lui Dumnezeu. Însă din cauza căderii în păcat, omul devine incapabil să se mai împărtăşească veşnic de această slavă. Învierea lui Hristos redeschide omului calea spre această împărtăşire. Din acest motiv, în icoana Învierii, Mântuitorul este reprezentat ţinânu-i de mână pe Adam şi Eva, sau mai bine zis, trăgându-i din moartea în care se aflau. Mâna pe care Hristos a întins-o către Adam şi Eva se află şi acum întinsă către noi. Nu întâmplător, în Canonul Învierii se spune: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu”.
Prin urmare, Învierea Domnului ne vorbeşte exact de şansa revenirii la dragoste, la bunătate, la armonie, la toate cuvintele acelea pe care încet, le uităm. Toată teologia, toate lucrările şi toate simbolurile Bisericii au un singur scop: Învierea dragostei, adică smulgerea omului din răutate şi punerea lui în starea sa firească, desăvârşită. Să ne gândim însă cum ar arăta lumea dacă oamenii ar înţelege Învierea ca dragoste (şi toate celelalte sărbători) şi, din prima zi de Paşte, ar începe să iubească sincer. N-ar mai fi războaie, certuri, tensiuni, spionaj, polemici, interese personale şi toate cele pe care noi le numim, generic, chestiuni lumeşti. N-am mai crede nici măcar că sărbătorile înseamnă doar repezirea la bucate, din care oricum aruncăm cam jumătate, în loc să dăruim. Am înţelege că Învierea este masa de Paşti, care ar deveni o Cină de Taină a dragostei şi a comuniunii. Am mai înţelege că Lumina Învierii nu este o candelă magică în miezul nopţii, ci este dragostea care luminează pe fiecare în lumea întunecoasă a urii. „Lumina lui Hristos luminează tuturor”. Aşa am transforma lumea în Rai. Sau, cel puţin, am găsi Raiul. Căci acesta este Raiul: locul celor care aleg, de bunăvoie, să trăiască în armonie. Hristos Înviază însă tocmai prin Răstignire. Renunţă la propria-i viaţă de om şi se smereşte suprem, lăsându-se răpus de fratele său, omul, pe care venise să-l vindece de ură. Dar dragostea nu se poate pune în mormânt. Ea trece dincolo de mormânt, omorând frica morţii. Aceasta este esenţa Învierii adusă de Hristos din Sfântul Său mormânt: dragostea care biruie moartea şi te înviază veşnic. Poate că ne întrebăm când se bucura omul? – Omul se bucură cu adevărat doar atunci când se simte iubit. Învierea tocmai asta face. Ne spune, printre rânduri, că Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât ni s-a dat pildă pe Sine, spre a ne arăta calea spre iubirea dintre El şi noi şi dintre noi laolaltă. Toată teologia şi toate slujbele şi toată activitatea Bisericii are un singur scop: Învierea dragostei, adică smulgerea omului din răutate şi punerea lui în starea sa firească.
Ce este lumina Învierii? nu este altceva decât însuşi Hristos cel Înviat, pentru că El însuşi se autodefineşte ca fiind lumina vieţii: „Eu sunt lumina lumii, cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Şi dacă suntem atenţi putem observa dubla mişcare ce apare în invitaţia Bisericii: venirea şi primirea, adică întâlnirea. Adică primim doar dacă venim. Devenim sfinţi doar dacă primim a urma lui Hristos, căci El vine doar la cel ce îl primeşte. Şi primeşte pe oricine vine la El, căci aşa cum Hristos este lumina lumii, tot aşa ne dă putere celor ce îl urmăm spre a deveni la rându-ne lumină a lumii, pentru că suntem lumină din lumina lui Hristos. Şi dacă cercetătorii au arătat că lumina reprezintă în esenţă unirea dintre două caracteristici: unde (energie) şi particulă (substanţă), cred că nimic nu este mai potrivit pentru a simboliza unirea umanităţii cu divinitatea, în Hristos cel Înviat. Noaptea Învierii transformă întunericul în lumină, mormântul în Cer şi moartea în viaţă veşnică. Hristos-Paştele cel Sfânt ne sfinţeşte pe toţi şi ne transformă, haric, din păcătoşi în fiii lui Dumnezeu. Dar marea minune a Lumii pascale este simbolizarea sfinţirii firii umane, în şi prin Hristos, posibilitatea transformării noastre din păcătoşi în sfinţi, fiiii lui Dumnezeu şi dumnezei, după har. Prin urmare, să primim Lumina ca pe însuşi Hristos. Pentru că de la El vine şi puterea simbolică a Luminii împărţite credincioşilor în noaptea Învierii. Ea este chipul Învierii, venind să învie sufletele noastre din moartea lipsei de dragoste. Însăşi împărţirea Luminii este un act de dragoste, semnificând atât împărţirea lui Hristos către noi, cât şi dăruirea noastră, unii către alţii. Finalmente, Lumina pascală nu este decât Dragostea – Dumnezeu, dătătoare de viaţă, de sfinţenie. Căci dragostea este lumina vieţii noastre. De aceea, Lumina pascală este o călăuză către Hristos. Aşa cum noaptea, văzând o lumină în depărtare ne îndreptăm către ea, pentru a ajunge în loc luminat, tot aşa Lumina din făcliile Învierii nu este decât o călăuză către Hristos – Lumina lumii, care se regăseşte în noi. Şi atunci, când ţinem făclia în mâini, să înţelegem că Dumnezeu a poposit în palmele noastre. Când ne uităm la ea, să-L vedem pe Hristos, al cărui chip suntem fiecare dintre noi. Să transformăm această lumină văzută în lumina nevăzută a sufletelor noastre, care să ne lumineze nu numai drumul în această viaţă, ci şi în viaţa viitoare. Să oferim lumina aproapelui nostru împreună cu jertfa iubirii de aproapele. Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul. Aşa cum protejăm plăpânda flacără din mâini să nu se stingă, aşa să nu lăsăm păcatele să stingă sfinţenia din sufletele noastre.
Darurile Învierii: Învierea este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, pentru că fundamentează întreg creştinismul. Fără Înviere nu există creştinism, atrage atenţia Sf. Pavel. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”. Aşa cum lumina naturală alungă întunericul, Lumina Învierii a schimbat paradigma existenţială a întregii umanităţi, luminând calea vieţii dincolo de moarte. Două mari daruri ne oferă Învierea: omorârea morţii şi bucuria împăcării. Cea mai mare frică a omului, până la Hristos, era frica de moarte. Unii o mai simt şi astăzi. Motivul e unul firesc: moartea înseamnă un sfârşit. Dincolo de ea era nimicul din care am venit.E firesc să-ţi fie frică să te întorci în nimicul (inexistenţa) din care vii, câtă vreme existenţa are o mulţime de posibilităţi frumoase. Prin Înviere, vedem folosul morţii – somn: ne opreşte de a săvârşi veşnic răul. În plus, tot Învierea ne oferă posibilitatea revederii celor dragi. Fără a învia (şi ei şi noi) cum îi vom revedea? Omorârea morţii aduce bucuria împăcării şi comuniunii cu Dumnezeu. Dacă trăim veşnic, trebuie să ne pregătim cum se cuvine. Nu putem trăi singuri, izolaţi, reci, iubind propriul ego. Mult mai frumos este să trăieşti bucurându-te de iubirea ce naşte comuniunea dintre noi (între noi) şi Dumnezeu. Învierea lui Hristos este o garanţie şi o invitaţie la redobândirea Raiului. Ce ne aduce Învierea? – a)iertarea, pacea, bucuria.
a)iertarea – Din paginile Sf. Scrituri însă înţelegem că iertarea este cel dintâi dar pe care Iisus cel înviat îl oferă ucenicilor Săi, o iertare care începe de pe cruce: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Iar această iertare o primim de la „Dumnezeu care este iubire” prin harul Duhului Sfânt.
b)pacea – dacă în noaptea sfântă de Crăciun îngerii cântau: „mărire între cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună învoire” – după învierea cea dintâi binecuvântare care le-o dă apostolilor şi nouă este: „Pace vouă” – de unde am putea învăţa că fiecare dintre noi avem nevoie zi de zi să primim pacea de la Dumnezeu. Pacea şi întâlnirea cu Iisus sunt strând legate între ele, iar omul care are pace este împăcat cu Dumnezeu, cu sine şi poate trăi în bună înţelegere cu semenii.
c)bucuria – este un alt dar al Învierii. Nu este vorba de un sentiment trecător, cu de o stare concretă care trebuie să însoţească creştinul de-a lungul vieţii sale, indiferent de problemele prin care trece. Adevărata bucurie o experimentăm doar în prezenţa lui Iisus. În încheierea acestei meditaţii haideţi să ne oprim la versurile frumoasei pricesne: „Primăvară dulce, paradis frumos/ Să cântăm cu toţii a-nviat Hristos/ Îngerii din ceruri cântă azi cu noi/ Şi pe toţi ne-ndeamnă înviaţi şi voi! Amin!
Sărbători fericite!