Serbarea din castan

Fetiţa cu multe agrafe colorate în păr, s-a oprit brusc lângă un castan. Ceva se mişca foarte iute pe scoarţa copacului. Semăna cu şoricelul dar avea o coadă deasă şi încovoiată. Bella se uita fix la animăluţ, fără să se mai mişte. Vroia să vadă tot ce se întâmplă. Veveriţa alerga în sus şi în jos pe scoarţa copacului, cum alergăm noi pe ciment, poate şi mai repede. După ce s-a asigurat că fetiţa nu prezintă niciun pericol, din nou scruta pământul şi dintr-o fugă sprintenă s-a dat jos din copac, găsind o alună. O luă repede în cele două lăbuţe din faţă şi ronţăia de zor.

-Interesant, zice Bella, veveriţele îndrăznesc să vină şi pe pământ. Vreau să-i dăruiesc şi eu ceva, ea mi se pare mai interesantă decât o jucărie de pluş. Ia să văd ce măncare mi-a mai rămas de la grădiniţă? A, un colţ de corn...foarte bine, foarte bine, se gândea fetiţa şi o aşeză bucata de corn la trunchiul castanului.

Veveriţa într-o secundă a coborât din copac, a înhăţat cornul şi ţinându-l între cele două lăbuţe, îl mănca cu mare poftă. Cu bucăţica ce i-a mai rămas, ţuşti!, a fugit sus, pe copac.

-Unde merge oare? se întreba Bella nedumerită.

-A, ştiu! Are un puiuţ în cuib şi îi duce şi lui din cornul meu. E o mămică bună! – apoi şi-a ridicat privirea să vadă dacă jucăria cea vie se mai întoarce.

-Ia să văd ce aş mai putea da acestei veveriţe că tare aş vrea să-mi fie prietenă şi să mă recunoască şi altă dată. Da, ştiu, azi dimineaţa mi-am pus şi păpuşa Peter Pan în ghiozdănaş ca să le arăt copiilor de la grădiniţă. Am să pun şi păpuşica la trunchiul castanului şi aştept până când se întoarce ştrengăriţa.

Veveriţa a apărut din nou prin surprindere, a alergat cu iuţeală pe scoarţa copacului şi s-a oprit lângă Peter Pan. Câteva minute îl studia să-şi aducă aminte de povestea lui, apoi l-a mirosit şi în final, l-a ridicat din iarbă şi a dispărut cu el în desişul crengilor. Bella îşi întindea gâtul, vroia să vadă ce face cu Peter Pan, dar pierzând-o din vedere, se gândea singură, ce poate face veveriţa cu o jucărie? Şi a ghicit.

-Ştiu, a strigat Bella, în vârful copacului este o păsărică cu guler galben, care n-are pe nimeni, mama ei a fost călcată de un microbuz când să adune fărâmituri de pe stradă. Dar acum veveriţa a făcut-o fericită, dăruindu-i păpuşa. Ascultă cum cântă de vesel micuţa pasăre, sare într-una pe pălăria verde a lui Peter Pan, acolo unde e agăţată pana lui vestită.

-Dar dacă se mai întoarce veveriţa năzdrăvană, ce pot să-i mai dau ca să nu mă uite până mâine, când iarăşi am s-o vizitez, ieşind de la grădiniţă? Nu mai am nimic în ghiozdănaş, doar o bucată de hârtie, pe care mi-a scris doamna educatoare, poezia pentru serbare. Na şi ce? O dau şi pe aceea că doar poezia în mare o ştiu deja, iar mâine am s-o învăţ în întregime dacă mă ajută doamna educatoare. Doamna Elvira e bună cu copiii, mă va ajuta cu siguranţă.

Veveriţa a reapărut din senin şi explora cu mare curiozitate, iarba de lângă copac. S-a obişnuit deja cu cadoaşe. Când a văzut bucata de hârtie, a stat o clipă pe gânduri, dar nu mai mult, şi-a băgat gheruţele într-un colţ, şi a dispărut în corola castanului.

-Dar ce-or face cu hârtia? se întreba Bella, urmărind treptele înalte ale crengilor groase. Doar veveriţele nu citesc, nu umblă la grădiniţă, nici la şcoală. A, ştiu. Am auzit că bufniţa e foarte deşteaptă, ştie şi citi că doar are ochelari... va striga de câteva ori: Huhuhu! şi toate vietăţile din castan se vor aduna pe creanga lui, cioara, păsărica, viermişorii, veveriţa, să asculte poezia mea. Şi vor avea şi ele serbarea lor!

-Aşteptaţi-mă şi mâine, mă întorc la voi, le striga fericită Bella, plecând cu ghiozdănaşul gol, spre casa ei.