Teofil Răchițeanu - 80. Ca-ntre moți, dar pentru noi toți

Monumentalul volum omagial (de cca 600 de pagini) Teofil Răchițeanu 80. Dosar de receptare critică (Editura „Scriptor”, Cluj-Napoca, 2022) al lui Marin Iancu (critic bucureștean, consacrat mai ales ca exeget al operei lui Marin Preda, depre care a scris șase volume, dar născut la Alunișu de Cluj) mi-a prilejuit revelația târzie a existenței discrete și a operei tulburătoare a unui contemporan poet orfic, a cărui necunoaștere mi-ar fi compromis nu doar condiția de comentator  (de altfel, fără ambiții de informare la zi) al fenomenului literar mai mult sau mai puțin contemporan, dar mi-ar fi sărăcit viața afectivă; aș fi ratat una din întâlnirile mirabile ale vieții mele de cititor, inclusiv de poezie (dar de cea clasică, mai cu seamă, cu ritm și rimă) și m-aș fi înșurubat definitiv în masa celor „respinși” de poezie (de cea postmodedrnă, îndeosebi), poezie în care tot mai mulți dintre intelectualii vremii văd nu doar o exagerare și o falsificare a realității (ceea ce vedea și Adela lui Ibrăileanu, la sfârșitul secolului XIX), ci chiar o ruptură în actul de comunicare.

Marin Iancu mi-a trimis cartea alături de altele două, mai recente, vizând fenomenul literar contemporan (Radiografii critice, respectiv Exerciții de lectură. Poezie și proză, ambele din 2023), dar volumul dedicat lui Teofil Răchițeanu m-a atras nu doar prin masivitate și condiție grafică de excepție, ci mai ales prin aceea că vorbea despre un poet de care eu, ca dascăl de limba română, de-a lungul unei cariere de peste 40 de ani, abia auzisem.

De fapt, de auzit, auzisem încă din anii studenției (1975-1979), când Geo Bogza învoise de la un curs pe doi dintre colegii mei (Viorel Mureșan și Ilie Rad) pentru o vizită la Răchițele, satul din inima Apusenilor în care se refugiase (și cu care fuzionase, parcă predestinat, inclusiv ca nume) poetul Teofil Răchițeanu încă din 1974, abandonând atunci o posibil mai rapidă carieră la oraș, virtual grevată însă de umilitoare compromisuri politice. Dar abia generosul volum omagial al lui Marin Iancu mi l-a dezvăluit, temeinic, vibrant, convingător.

Volumul, precedat de un amplu studiu introductiv, încheiat cu o listă de aproape o sută de nume, ca repere bibliografice (dintre care unele cumulează chiar 10-15 titluri), structurează dosarul critic al poetului în cinci mari secțiuni: 1. Studii, eseuri, articole, recenzii, note și evocări (peste 200 de titluri, structurate pe ani, între 1964 și 2022); 2. Prezența în dicționare și istorii literare (patru articole, ale lui Petru Poantă, Ion Cristofor, Constantin Cubleșan și Marian Popa); 3. Recomandări pentru primirea în uniunea scriitorilor (ale lui Geo Bogza, Teohar Mihadaș și Dinu Flămând); 4. Interviuri acordate de Teofil Răchițeanu (lui Ion Cristofor, Dan Brudașcu, Dafina Suciu, Radu Vaida și Marin Iancu); 5. Scrisori primite de Teofil Răchițeanu (de la 17 expeditori, personalități literare ale vremii noastre). În două addende finale, Marin Iancu adaugă meticulosului său „dosar critic” chiar dedicațiile autografe primite sau acordate de Teofil Răchițeanu.

În cuprinsul celor aproape 600 de pagini se conturează, pe de o parte (mai ales în interviuri), imaginea unui om, a unui moț care rezumă și sintetizează, într-o singură existență, soarta istorică a comunității sale; iar pe de altă parte, profilul unui poet, cu o înzestrare de excepție, din stirpea lui Eminescu și Blaga, înzestrare pentru care existența, amară (mai ales în orizontul începuturilor) și marginală, s-a convertit miraculos într-o cutie de rezonanță cu prelungiri cosmice a poeziei sale de „un orfism de expansiune maximă și o trăire la limită a condiției existențiale în fața unui transcendent care, deși rămâne mereu reper ideatic, pare a se reflecta în toate ipostazele existenței mundane” (Zenovie Cârlugea, apud Marin Iancu).

O să încep, de aceea, cu imaginea omului, pe care unul dintre comentatori o reconstituie așa: „un bărbat frumos, cu plete negre de haiduc, cu o privire luminoasă și tânără și cu un surâs sfios și parcă vinovat, cerându-și iertare cu privirea și cu surâsul de la trecători, spunându-le parcă: <<Iată, trec doar câteva clipe printre voi, nu vreau să vă tulbur, vreau doar să vă dăruiesc pacea pădurilor mele de brad și visul apelor fulgerate de păstrăvi multicolori...>>” (Dinu Bălan, apud Marin Iancu). Din interviurile date de poet, se poate reconstitui o viață începută, în chiar pragul conștientizării faptului de-a exista, cu moartea tragică, de nimeni elucidată și pedepsită (ba dimpotrivă) a tatălui (în 1948, când viitorul poet avea doar șase ani), împușacat foarte probabil de un răufăcător, Șușman, erijat ulterior (de către niște ziariști pripiți) în luptător anticomunist. Vânător și bun cunoscător al văgăunilor din munți, tatăl viitorului poet a fost insistent curtat de Șușman, care l-ar fi vrut în grupul său de răzvrătiți. Înțelegând că răzvrătirea acestora nu are limite politice, că sunt doar hoți de drumul mare, tatăl (care avea deja responsabilitatea a zece copii) refuză asocierea. Securitatea din Cluj îl suspectează însă de asociere și vrea să-i smulgă prin tortură secretul ascunzătorilor lui Șușman. Tatăl nu trădează, dar Șușman nu va crede că n-a fost trădat. Ba, pentru că reprezenta oricum un pericol de a-i pune Securitatea pe urme, Șușman îl va răpi și împușca undeva în munți (locul și trupul vor fi căuate zadarnic de poet, mai târziu); tocmai după ce vânduse o pereche de boi, cu care omul și-a „plătit”, astfel, moartea. În urmă va rămâne o mamă de 33 de ani, cu zece copii de crescut, toți sub 15 ani, nu doar fără soț, ci și fără banii de pe boi. Mama, care n-a știut multă vreme de ce nu i se mai întoarce soțul acasă, a fost torturată și ea de Securitate (care credea în varianta asocierii cu Șușman) să spună unde se ascunde. 

Copilul va face școala din sat în opinci, parcurgînd cei cinci km, iarna, pe schiuri improvizate (mai ușor decât în celelalte anotimpuri), iar liceul din Huedin îl va începe la fel (în opinci), cel puțin în primul an (de altfel, repetat), până când directorul Nicolae Șteiu (profesor de limba română) va hotărâ că „nu se mai poate așa”, îi va da bani de o pereche de bocanci și-i va rostui o bursă; pe care însă n-o va putea păstra. Va reuși, cu dificultăți enorme, ușor de închipuit, să absolve liceul, apoi filologia clujeană, în 1969. Tot atunci, reușea să debuteze editorial cu volumul Elegii sub stele, conținând versuri de prin 1964. Unele dintre acestea ar fi putut apărea în „Echinox”-ul condus pe atunci de Ion Vartic, dacă n-ar fi fost „vigilența” cenzorului Grigore Zanc (viitorul senator), căruia poetul nu i-a purtat însă pică. Parte din aceste poezii vor fi publicate însă de către Geo Bogza în „Luceafărul” (1964, debutul revuistic), entuziastul și nonconformistul literat având încă de atunci revelația unui mare poet. Dar revelația unui clarvăzător nu era și nu este suficientă pentru a sigura existența purtătorului de har, care își va căuta zadarnic un rost la oraș, ajungând, într-un prag de An Nou (1974) chiar în pragul sinuciderii. Prag peste care va trece prin înțelegerea și generozitatea tânărului profesor (de la Filo) Mircea Borcilă. (Căruia și semnatarul acestor rânduri îi păstrează o amintire luminoasă, ca și lui Ion Vartic). Va opta, în acel an (chiar dacă Mircea Borcilă va reuși, cu greu, să-i găsească un post de corector într-o redacție) pentru cariera de dascăl în satul natal, de unde nu va mai pleca (în ciuda tracasărilor din partea acelor decidenți, care vedeau în „podoaba capilară a capului” – sic! – o incompatibilitate cu condiția de educator), întemeindu-și o familie binecuvântată cu trei copii (între care două gemene, „frumoase ca însăși Poezia”).

Conscrarea i-o vor aduce următoarele două volume, Somn de voevod (1980) și Planete de melancolie (1986), întâmpinate entuziast de un cerc tot mai larg de comentatori (Horia Bădescu, Artur Silvestri, G. Moldovan, Zaharia Sângeorzan, Ion Cristofor, Laurențiu Ulici, Olimpiu Nușfelean, Al. Cistelecan). Impresia unei voci lirice în care se amestecă inefabil  elegia și forța,  a unui „însingurat, un neliniștit fără ostentație însă, fără a cere să fie neapărat ascultat, vorbind șoptit, mai mult cu sine însuși” (Marin Iancu), va crește cu volumele următoare (lista întocmită de autorul volumului omagial cuprinzând 39 de titluri, ce includ reeditări, corespondențe, amintiri, un jurnal, reconstituirea „cazului Șușman” etc.); cele de după 1989 – pe speze proprii, cu excepția unuia singur (antologia Alizeul de Dor, 2006), sponsorizat oficial de fostul său elev, politicianul Emil Boc.

Teofil Răchițeanu înțelege poezia ca pe „o formă de anulare a timpului care ne consumă, un capriciu sublim, o religie fără constrângeri, o antimaterie” și o subsumează unei denominații originale: „efulgurație”, fulger de-o clipă: „Poezia mea e o succesiune de astfel de fulgere, o înșiruire de fulgere captate”. Marin Iancu vede o „oarecare înrudire cu poezia ardelenilor Ion Iuga, Ioan Alexandru și Gherghe Pituț, a căror poezie cește dintr-un fond mitologic asemănător”, definindu-l drept un „vizionar, însă nu prin reflexivitate, ci prin integrarea cosmică a lirismului său”; iar în formulă sintetică, drept un „Orfeu al Apusenilor”.

În ideea că și alți cititori ai „Răsunetului cultural”, ca mine (ignoranța ne va însoți și-n sicriu!), nu vor fi întâlnit încă poezia lui Teofil (=„Cel iubit de Dumnezeu”) Răchițeanu, am ales, pentru exemplificare, din multele citate utilizate de Marin Iancu în cartea sa (mulțumim, Marin Iancu!), un text intitulat Rugă pentru mama: „Dintr-o altă lume/ Unde ești dusă,/ Dintr-o altă poveste/ Încă nespusă,/ Întoarce-te, mamă,/ Prin nouri, prin ceață,/ Cu ochii în lacrimi,/ Cu roua pe față!/ Peste punți întinse,/ Peste-a lumii vamă,/ Blândă și miloasă,/ Te întoarce, mamă!/ Lângă vechea-ți vatră/ Îți oprește zborul/ Și în ceruri, mamă,/ Ia-ți de-aici feciorul! Că mult greu i-i veacul/ Și sufletul frânt/ De amar. Și-i mult singur/ Și strein pe pământ.”