Mircea Popa despre Teofil Răchiţeanu

În recenta sa carte intitulată „Prezenţe literare”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011, cunoscutul critic şi istoric literar Mircea Popa face un excurs literar demn de remarcat pentru că acest scriitor ardelean nu se joacă cu limba română nici cu scriitori pe care îi analizează pe fiecare printr-o grilă proprie şi îi reaşează la locul lor în istoria literară şi în pagina eternă a timpului. Văzându-i talentul şi pregătirea filologico-lingvistică însuşită la şcoala clujeană te gândeai inevitabil că acest istoric şi critic literar ar merita o mai mare recunoaştere în spaţiul cultural al ţării, că ar mai fi loc pentru ca opera lui să fie unanim răspândită şi recunoscută în toate provinciile ţării. Ce s-ar putea spune lapidar, în câteva cuvinte despre Mircea Popa şi întreaga lui operă? Cutreierând spaţiul vechi al culturii-literaturii române de la Ioan Molnar Piuariu la Ilarie Chendi, apoi la Timotei Cipariu şi Octavian Goga, desprins deci din solul acesta ardelean atât de disputat material şi spiritual, Mircea Popa nu omite nici coordonatele pe care se înscriu Mihai Eminescu, Nicolae Filimon sau G. Călinescu, oprindu-se cu migală asupra lor şi identificându-le esenţa şi contribuţia. Având ambiţia cărturărească a fiilor de preot născuţi cu biblioteci în casă, bucuria şi mirajul realizat al întregirii neamului nostru, Mircea Popa caută prin opera lui să aducă la mare un fluviu doldora de semnificaţii şi reuşite literare.

În acest context se înscrie şi cartea recent apărută, amintită mai sus, „Prezenţe literare”. Nu ne vom opri deocamdată decât asupra unui singur poet pe care Mircea Popa îl include în lucrarea sa, asupra căruia se apleacă cu mare pricepere şi migală, definindu-i personalitatea lirică într-un mod în care n-a făcut-o nimeni până în prezent. Pentru exemplificare reproducem mai jos un fragment din amintita carte recent apărută, din care transpare portretul unui poet ardelean legat de ţinutul natal, legat cu mii de fibre de natură şi mitologia originală proprie acelui ţinut care este Munţii Apusului:

„Toate temele fundamentale din poezia eminesciană, toate stările atitudinale ale acestuia pot fi regăsite într-o nouă re-configurare artistică în poezia lui Teofil Răchiţeanu, total sustrasă sugestiilor optzeciste şi post-moderniste, ca şi aluviunilor avangardiste. Încă de la volumul de debut, „Elegii sub stele” (1969), volum care i-a atras salutul entuziast al lui Geo Bogza (cu care mai târziu va ţine legătura prin ani, considerându-l mentorul său), se puteau întrezări preferinţele atitudinale ale poeziei sale, linii directoare care se vor consolida şi mai mult în volume precum „Somn de voievod” (1980), „Planete de melancolie” (1989), „Partea mea de dragoste (1996), „Ora singurătăţii” (1998), „Tărâmul de rouă” (2002), Efulguraţii (2002) etc., configurând o poetică tot atât de clară şi distinctă precum acea a lui Emil Brumaru, Şerban Foarţă sau Mircea Ivănescu. Cu aceasta din urmă i se pot găsi şi alte afinităţi, precum aceea de „om al provinciei”, al fugii de onoruri şi de activităţi publice, al opţiunii pentru existenţa de subterană. Omul Răchiţeanu nu se deosebeşte prea mult de un locuitor obişnuit al Munţilor Apuseni, purtând iarna suman, iar vara pălării de paie cu boruri largi, iar poezia sa este consonantă cu acest tip de retractilitate funciară, de retragere spre izvoare.

Teofil Răchiţeanu este practic un om al secolului al XIX-lea, obligat să trăiască prin forţa împrejurărilor în secolul al XXI-lea. Mentalitatea, formaţia şi modul său de a fi au rămas agăţate undeva de trecut, acolo unde frumoasele idealuri patriotice, sociale, naţionale îmbrăcau haina unui idealism organic, iar curtoazia şi bunele maniere erau un mod diurn de convieţuire. Ca atare, el resuscitează la nivelul epocii moderne modelul Eminescu, felul de a fi şi de a opera al acestuia, reinstaurând dominaţia formelor frumoase, a cavalerismului structural, al risipei orgiastice în natură, unde beţia simţurilor trăieşte la nivelul muzicalului şi al hipersensibilităţii onirice. Poezia sa repopulează natura orgiastică a Munţilor Apuseni cu figuri legendare, precum Decheneu şi Avram Iancu, Zamolxe şi Docheana, pe care le plasează într-un cadru feeric, de basm, cu personaje mitologizante, cum ar fi Soarele-Sfânt, Tărâmul de Rouă, Ţara lui Lerui-Ler, pământul Dorului-Dor, cărora le conferă în egală măsură o misiune istorică şi alta anistorică, încărcate de o aură tragică. Profetismul militant are un substrat istoric puternic alimentat de realităţile unei istorii zbuciumate şi împilate, purtătoare a unei unde de melancolie apăsătoare. Niciunul dintre poeţii români care au abordat metafora muntelui nu au creat un topos mai caracteristic şi mai fertil sub raportul poeticităţii ca Teofil Răchiţeanu, la care elementarul naturistic se încarcă atât de pregnant de o vrajă eminesciană pătrunsă de adoraţie divină şi de pustiitoare incantaţie lirică. Forţa păduroasă a arhaităţii milenare e hrănită atât dintr-o demnitate umană ulcerată sau răzvrătite, cât şi din sentimentul covârşitor al unei cosmicităţi elevate, de sorginte protectoare. „Măria sa Codrul”, apare încărcat aici cu toate atributele unei paternităţi voivodale, trimiţând la „starea aurorală a sufletului”, care uneori devine agonic-sentimentală sau încărcată de sonurile doinelor româneşti şi a baladelor eroice „Cade frunza, cade frunza/ Şi-n noian se-aşază-n vale/ Este jalea? Este jalea: Codrului Măriei Sale”. Acel sentiment tipic eminescian „dureros de dulce” se poate depista cu acurateţe în ţesătura intimă a poeziei lui Teofil Răchiţeanu, expresie a unui spaţiu mioritic generos, supus ab originem unei binecuvântări dumnezeieşti notorii”.

Pentru conformitate: G. Moldovan

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5