Cărţi noi „Lebăda neagră” de Teofil Răchiţeanu

Sub titlul „Lebăda neagră” apare, la Editura Scriptor-Roxer Grup Colorama Cluj-Napoca, o nouă plachetă de versuri a poetului Teofil Răchiţeanu, scriitor de mare sensibilitate, retras înţelepteşte în Munţii Apusului, departe de orgolii deşarte şi seci frământări citadine. E un cuvânt nou în această carte, o ipostază poetică autentică mai bine ancorată în fluxul sentimental al poeziei, al liricii, în general. Culegerea este compusă din trei părţi: I – „Când rămâi de tot singur”; II – „Lebăda neagră” şi III – „Efulguraţii” (33 catrene), toate însă gemene sub raportul frământărilor poetice şi al întrebărilor existenţiale ce le cuprins într-o suită de unduitoare melancolii. Totuşi, cele trei părţi diferă între ele ca substanţialitate şi formă, căci dacă poeziile din ciclul „Efulguraţii”, titlul foarte mult uzitat de autor, sunt catrene, deci stihuri cu formă fixă, celelalte două mănunchiuri nu mai respectă regula, evadând fericit spre construcţii şi înţelesuri mai ample.

Aşa cum arătau şi criticii literari V. Fanache, Mircea Popa, Marian Popa ş.a., care s-au referit, în general, la creaţia autorului acestei plachete, Teofil Răchiteanu cultivă o poezie a dramei existenţiale, a însingurării şi melancoliei într-un peisaj de tulburătoare frumuseţe. Aceste caracteristici sunt prezente şi în culegerea de faţă, cu noutatea că de data aceasta legătura cu spaţiul şi cu divinitatea este mai clar potenţată. Aproape nu există poezie în care să nu fie invocat numele lui Dumnezeu, să nu ducă la restriştea unei vieţuiri în singurătate şi visare. În acest context se înscrie şi observaţia lui Zenovie Cârlugea din cuvântul însoţitor al cărţii, cum că „Teofil Răchiţeanu şi-a dobândit o invincibilă specificitate într-o aventură care nu este una atât al limbajului, cât a marilor idei rotitoare de năzuinţe şi zări, căci spiritul acestuia consumă cu eminescianitatea gravă, cu metafizica blagiană, cu dorinţa mai puţin aprigă, oarecum resemnată, de intrarea în rezonanţă cu Divinitatea, toate în regimul unor tulburătoare clasicităţi”. Autorul foloseşte instrumentele unei limbi cu inflexiuni arhaice care dau culoare texturii şi înnobilează bogăţia versului. Nelăsându-se captivat de tonurile uneori vulgare ale poeziei mai noi, rod al „democratizării” limbajului petic după 1989, Teofil Răchiţeanu merge pe drumul său lin, îngândurat ca un călător ce se uită mereu la stele, la râuri, munţi şi păduri, ordonându-şi viaţa şi creaţia după mişcarea lor secretă. Omul, contaminat de frumuseţea peisajului montan, supus influenţei şi dominaţiei lui, nostalgia largilor spaţii în care totul renaşte sau piere într-o viaţă plină de întrebări zguduitoare despre condiţia umană, iată doar câteva idei ce fac din aceste versuri o oază de poezie vivace, sonoră, sigură pe uneltele ei. Pustiul, uitarea, veşnicia, infinitul, susul şi josul, ca delimitări ale întinerii fiinţei poetice, întunericul, moartea, amurgul, genunea sunt noţiuni ce avansează în gândul cititorului ample tablouri prevestitoare de înalte trăiri lirice autentice. O ilustrare a celor spuse mai sus este poezia întitulată „La o margine de gându”, pe care o reproducem în întregime: „La o margine de gându/ Singur stă sufletul meu/ Şi cu lacrimi mari plângându/ Îl jelea pe Dumnezeu/ Pustiite, pustiite/ Cerurile se roteau/ În genuni adânci învinse/ Lumile noian cădeau/ Ci doar Moartea, ci doar Moartea/ Stă şi le binecuvântă/ Iar sufletul meu bietul/ Le adânc în el mormântă”.

Am lăsat la urmă notarea câtorva licenţe poetice care individualizează poezia lui T.R. şi îi dă o notă de arhaicitate, de polifonie semantică. Aş exemplifica, prin forma unor cuvinte, cum e de exemplu alce, în loc de altceva, inovaţie ce se încadrează armonios în textură: „Nu te amăgi că altce/ Poţi a fi/ Eşti pământ (pag. 44). Cuvântul pustiu, pustietate e-nlocuit cu pustie, T.R. având predilecţie pentru lărgirea cadrului însingurării. El nu spune „câtă pustietate”, el spune „câtă pustie”, de unde se vede puterea de sugestie a graiului popular arhaic. Ajungând la poezia „Lebăda neagră”, care dă titlul volumului, observăm alte licenţe ce potenţează versul. Poetul nu spune „iubirile mele” ci „ale mele iubirile”, inversiune lingvistică armonizatoare, tot aşa precum „Le nimeni vede nici descântă/ Ce tânguie-le şi le-n el mormântă” (Stelele ce-n clipa asta mor), decurge dintr-o firească reaşezare a materiei verbale în substraturi adânci. În concluzie, avem de-a face cu poezia elaborată, sobră, împovărată de sentimente ajunse în pragul pustiirii sufleteşti. Să sperăm că poetul ne va mai dărui şi-n viitor asemenea profunde sonorităţi, asemenea frumuseţi poetice, că nu va fi acesta cântecul său de lebădă.

G. Moldovan