Terapia cuvântului scris

Mă aflam la Biserică. Fac parte dintre  nu puținii creștini pentru care - de multă vreme încoace -, ultima zi a săptămânii se numește nu duminică, ci biserică.

     Am asistat, pe la jumătatea liturghiei, la o scenă pe care vreau doar să o relatez, ocolind cine știe câte epitate potrivite..

     Tocmai se încheia rostirea în cor a rugăciunii  „Tatăl nostru”, când a intrat un ins. Eu am un scaun al meu, la capătul dinspre ușă al sălii (Se știe că acolo stau eu și creștinii mi-l respectă), încât i-am remarcat îndată prezența. Nu l-am mai văzut niciodată până atunci. Era cărunt, însă nu dădea a fi decât de vârstă mijlocie. Purta o  barbă ascuțită, deasă, albă, dar m-a frapat faptul că barba era fixată înainte, nu în josul bărbiei, gata parcă să înțepe pe cineva apropiat. I-am remarcat apoi îmbrăcămintea (?!...), începând de jos în sus: Mai întâi, niște șlapi de plajă; picioarele goale, păroase, urcau spre niște pantaloni scurți, de un galben vioi; iar până spre barbă bustul îi era acoperit cu un tricou roșu, ponosit. Chelia capului da impresia că părul rămas pe margini e pe cale să zboare în curând.

     Cum rămăsese lângă ușă, lumea nu i-a sesizat prezența, decât de cei din ultimul rând de scaune.

     Ținea în palma mâinii drepte un telefon mobil; ulterior, aveam să aflu că un astfe de aparat e foarte căutat și, în limbaj snob, cică se numește „smartphone”. Ținea brațul îndoit, poziție obișnuită pentru cel care e pe cale să folosească acest obiect electronic. Totuși, îmi da impresia că nu asta îl interesează, privea, cu o atenție neclintită spre altar. La scurtă vreme, creștinii prezenți au început să cânte în cor, repetând rugămintea „Doamne-ndură-te spre noi !” Insul, care începuse să mă intereseze, rămăsese, în continuare, înțepenit. Invocarea, potrivit ritualului, era marcată de semne ale crucii. Nici acest moment nu l-a scos din înțepeneală.

     Am avut, brusc, o temere, un gând despre ce ar putea urma. Și am ieșit, tiptil, afară.

     Mă simțeam, ciudat, obosit. Alături, este un mic scuar, cu două băncuțe, așezate una în fața celeilalte, ca un fel de invitație la dialog. Una era ocupată de o tânără mamă, cu un cărucior de culoare rozalie, așezat pentru a putea fi supravegheat. M-am așezat pe cealaltă băncuță; de parcă eram pregătiți să conversăm față în față.

     Desigur, nu aveam o astfel de intenție, numai că mi-a atras atenția poziția mămicii. Inițial, crezusem că stă cu privirea îndreptată către pruncul din cărucior. Dar, treceau clipe și copilul nu da semne de smiorcăială. În cele din urmă, m-am dumirit: Femeia ținea privirea îndreptată într-acolo, dar nu spre copil, ci spre un telemobil ținut în palmă. Această fixație nu avea devieri. Mămica aștepta concentrată vreun mesaj  pe ecranul aparatului? La rândul meu, urmăream, curios, când se va curma această înțepeneală, cu pleoapele și ele nemișcate.

     Pândind-o, începuse să-mi dea târcoale nerăbdarea; pe bună dreptate, eram intrigat de această ținută a femeii și mirat că din cărucior pruncul nu da nici un semn de vioiciune, de mișcare. Avea și el ochii nemișcați, doar biberonul tresărea la supt.

     - Stimată mămică...

     Între noi era doar un rondou cu busuioc. Spre mirarea mea, mi-a luat în seamă adresarea; și-a îndreptat - privirea spre mine. Eu:

     - Făptura aceasta e fetiță sau păpușă ?

     Tableta electronică rămăsese în aceeași poziție, dar, uitându-se la mine, cu un căprui inexpresiv al ochilor, am avut deodată gândul, certitudinea, că mă situase între ramele unui dreptunghi de pe altă tabletă, numai de ea știută. Ridicându-mă să plec, îmi veni să mă întreb dacă, în absența mea, ramele acelui aparat, bănuit  de mine, vor fi rămas închegate, în continuare.

     Ajuns acasă, am deschis televizorul, crezând, naiv, că îmi dispar din memorie cele două momente anterioare. Ei bine, nu: Deodată am avut senzația că ecranul televizorului are rame pregătite să mă includă acolo.

     Am închis aparatul,  am deschis laptopul și am început să înșir pe ecranul rândurile acestea.

     Căci am de foarte multă vreme încredințarea că un cuvânt scris are o terapie mai sigură decât un dialog... cu un psihiatru. Acum, stimate prezumtiv cititor al textului meu, am încheiat beneficiul ce mi mi l-a dat cuvântul; acum mă aflu în ape limpezi.

  Cornel Cotuțiu