Un intrus in propriul spatiu natal

Proprietăți în Paradis (Editura TIM, 2013), iată o carte care, citită cu atenție, nu te relaxează ci, dimpotrivă, te determină să-ți pui întrebări, să gândești. Nu poți parcurge cele peste 300 de pagini ale romanului doar cu privirea, trebuie să fii capabil să îți deshizi sufletul mai întâi dar și mintea, pentru a percepe la adevărata sa valoare acea lume realist/fantastică prin care se mișcă personajele zămislite prin harul scriitoricesc al unuia dintre cei mai buni scriitori ai zilelor noastre.
Gheorghe Zincescu a scris o carte mare nu prin numărul filelor dantelate în litere și sintagme, a scris un roman de proporții în care e relevată, ca o fotografie de modă veche, imaginea unei lumi reconstituite parțial, din propria-i cenușă.
Satul șvăbesc din zona bănățeană, așa prins în pecinginea abandonului și a neglijenței umane, ca o cochilie de melc părăsită în care se va aciua o altă faună, una dintr-o castă evident inferioară întemeietorilor, spațiul acela tainic și decupat din vechime este redat în text ca o lume a nimănui dar peste care planează programul unei forțe oculte, mai mult sau mai puțin plasată în real și în contemporaneitate.
Un conflict de-a dreptul rasial, cel puțin social dacă vreți, se ascunde în măduva narațiunii dense iar personajele, dintre cele mai insolite, nu fac altceva decât să-l evidențieze juacându-și fiecare rolul distribuit, de victimă, de călău, de cvasijustițiar sau doar de damă de companie.
Într-un cadru baroc cu clare tonuri medievale, între zidurile unui castel transformat în sediul unei Instanțe stranii, are loc și un carnaval aproape grotesc, dar, tot acolo se și reînnoadă vechile patimi ori pătimiri ale tinereții pierdute.
Personajul central, Cornel Teodorescu, defensiv în prima parte a cărții, un vinovat fără vină în fond, prinde aripi în capitolele din partea a doua a romanului, se răzvrătește, iese din starea de „moleșală“ în care se cantonase de o vreme bună, și ia poziție.
În antiteză, personajele scoase din istoria locului, cavaleri medievali, călugări în rasă cafenie, sau (și) torționari ieftin plătiți de către stăpânii lor, seniorii, își aduc aportul în ilustrarea unei situații aproape scăpate de sub control.
Romanul Proprietăți în Paradis este ficțiune dar și o lucrare în adevăratul sens al cuvântului, un studiu de caz social și o încercare reușită de a pune în evidență drama unei lumi în derivă. Dintre personajele alcăutite parcă din ceață, niște umbre reale prin brutalitatea acțiunilor în care sunt implicate, ele sunt eșantioane ale Cotidianului stratificat peste Trecut, se întâlnesc într-un loc si un timp în care, întâmplător sau nu, se află și evadează Cornel Teodorescu. El nu este un erou, poate o victimă sau un jalon mărturisitor prins între două lumi, una apusă și alta care încă nu s-a născut. Prin inserția unui prezent grobian în care bărbații și femeile sunt rămășițele unui soi de caravele odată glorioase, acum în derivă, ca într-un film alb/negru, umbrele și lumina își dispută fiecare fărâmă din acțiunea în sine, astfel că, tabloul pe ansambul cărții devine de un realism magic cum nu am mai întâlnit cam demult în cărțile scriitorilor din România. O carte pe gustul meu și pe care am citit-o cu interes colegial, revenind adesea pe text pentru a prinde accentele cele mai fine. Evident, romanul Proprietăți în Paradis este ca o simfonie prusacă, cu pretenții și reguli de expresie intelectuală, dar care odată „descifrată“ îți rămâne în memorie multă vreme. Un intrus în propriul spațiu natal, Cornel Teodorescu plonjează nu doar în propriile-i amintiri ci și într-o lume care mistifică realitatea, în prezența lui, adesea acțiunea fiind dusă până la limita nebunei umane, a neînțelesului dintre două civilizații etnice: șvabii și țiganii.
Printr-o elaborare pretenţioasă şi aplecare permanentă pe detalii, locurile, anonime de altminteri, prind un nume, încheagă un spirit şi devin scena unor extrvaganţe ce ține personajele la doar un ascuţiş de spadă de oniric.
Aflat în prim plan, în chiar glodul fertil al localității cotropită de o ploaie fără sfârșit, autorul ne oferă cu aceeaşi măsură a harului său scriitoricesc, o putere relativ antheica, prin întorcerea sa, fizică și mentală, pe pământul moștenit de la părinți. Aici, unde nimeni și nimic nu îl mai așteaptă și nu îl recunoaște, în casa cu artefacte ce țin de istoria-i personală și, apoi, în bătătura pustie și năpădită de vegetație, el este proprietarul unor iluzii ca și tangibile, oferă refugiu pentru femeia Eura, o victimă a planului de restaurație a Instanței încartiruite în Castel, dar și pleiadei de animale domestice ce îi dau târcoale. În acest context, portretul mamei se decupează din cuvinte amintite, și are loc un dialog defel imaginar, interesant, ceea ce denotă legătura, prin cordonul de argint, dintre mamă şi fiu, legătură care rezistă vremii şi vremurilor.
Spiritul locului este păstrat și în văiugile de lut din pereții căsuței modeste, dar și în cărămida caselor șvăbești, demult părăsite de proprietarii lor, și care, imobile, au devenit mobilul bătăliei parșive dintre virtualii locatari, țiganii, și seniorii descendenți ai înfloritoarei civilizații europene din trecutul istoric.
Intersant este modul de lucru al cărții, felul în care personajul principal se raportează, mereu în oglindă, la acel alter ego care este definit prin „ochiul“ sever și mereu la pândă al nevestei sale, Carmen, devenită un fel de hârtie de turnesol a întregii acțiuni a personajului Cornel Teodorescu. Bărbatul ține cont de convingerile ei, deși uneori îl tachinează sau îl jignește. El nu se răzvrătește, continuă să fie în raport de supus cu așteptările femeii sale, femeie care îi cunoaște până și gândurile cele mai intime.
Autorul are un mod propriu de exprimare, tehnic evită monotonia descrierilor, alternează capitolele cu dexteritate, folosind planuri paralele, cronologice, într-un spațiu relativ restrâns, redus la un limes topic de doar câțiva kilometri pătrați, dar un spațiu îmbibat cu sânge, sudoare, vrajbă, dileme și sentimnete, erotism chiar. Totul este aranjat, se potrivește ca într un joc de puzzle, capitolele, fiecare în parte, devin coloana vertebrală a unui roman care nu abundă în dialoguri și totuși are aplomb si perspectivă care nu îi pot fi specifice decât unui profesionist al scrisului.
Modern în formă dar cu tușe clasice, romanul Proprietăți în Paradis este un întreg semnat cu responsabilitate civică, dar mai ales cu nuanțe de duioșie și spirit de aventură, de către un scriitor care știe că Istoria lasă urme, umbre umane și patimi ce vor germina veșnic în compostul prezentului, dacă acesta, prezentul nu este unul cât de cât glorios.
Felicitări, Gheorghe Zincescu!