Văicăreala sirenelor

S-a fixat de multă vreme în mentalul cetăţeanului român o zicere: Dacă vrei să te edifici asupra nivelului real de civilizaţie, de educaţie al unei comunităţi, asupra calităţii vieţii din acel spaţiu uman, intră într-un closet public şi te vei edifica.

Astfel, de multă vreme, lumea se edifică în funcţie de WC-urile din gări, din tren sau cele de lângă edificii publice. Intri şi dai de un peisaj care te ameţeşte şi conchizi cu silă (a câta oară?): E clar.

Umblând pe nişte meridiane ale planetei ăsteia, umblând, deopotrivă, pe uliţele ţării mele, am convingerea că mai este încă un indiciu despre calitatea vieţii sociale a unei ţări: frecvenţa urgenţelor din partea poliţiei rutiere, a autosanitarelor şi a maşinilor de pompieri.

Ce înseamnă miorlăitul acesta al sirenelor şi girofarurilor? Explicaţii sunt destule (însă nu ţin nici de cald nici de rece): circulaţie iresponsabilă pe şosele degradate cronic, puzderie de bolnavi – din pricini de proastă educaţie sanitară sau a lipsei de medicamente - , enorme neglijenţe privind utilizarea curentului electric şi a gazului metan, violenţe rezultate din beţivăneală.

Am stat zile (deci nu doar am trecut) prin ţări occidentale şi de peste Ocean. Ei bine, o singură dată am auzit un ”ua-ua-ua!” în Montreal.

Desigur, mă refer la timpul normal, rutinier, căci un taifun, un cutremur, o inundaţie copleşitoare provoacă nevoia e urgenţă. Apoi…

Or, la noi, urgenţele se iscă şi pe vreme senină şi în momente de discursuri electorale, parlamentare şi la taifas pe o bancă din curtea gospodarului.