Vasile Sebastian Dâncu: Drum bun spre stele, Alexandru Cristian Miloş!

Nu l-am mai văzut de mult pe Alexandru Cristian Miloș, poetul orașului Bistriţa. Înalt și deșirat ca o scară spre cer, pe el nu-l pot uita pentru cum recita un poem, pe vremea tristei dictaturi, în care adapta versurile lui Dimitrie Stelaru: „Noi, Al. C. Miloş, n-am cunoscut niciodată Fericirea,/ Noi n-am avut alt soare decât Umilinţa;/ Dar până când, înger vagabond, până când/ Trupul acesta gol şi flămând?”. Din când în când, îmi aducea aminte de el pentru că îmi părea a fi Poetul. Adică era parcă de pe altă lume. De câte ori încercam să-l asemuiesc cu ceva, îmi venea în minte „Albatrosul” lui Baudelaire: „Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări/ Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă./ Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări/ Aripele-i imense l-împiedică să meargă.”
Nici nu-mi venea să cred cum pot supraviețui în lumea noastră fără scrupule asemenea oameni ciudați și nepământean de triști. Mi-a spus odată că a renunțat în anul trei la medicină pentru că nu putea să participe la disecții, nu putea să vadă sfârșitul omului, o ființă cosmică, nu biet cadavru.
Semăna mult cu tata, și eu, copil fiind, nu eram încântat de asta, aș fi vrut mai mult să mă pot mândri cu un tată războinic, care să bea, să înjure și să meargă la crâșmă, măcar din când în când.
Dar ei erau prieteni și, crescând, am început să-i îndrăgesc pe amândoi pentru fragilitatea lor, ascunsă la tatăl meu, care era înalt și puternic, vizibilă la Alexandru Cristian Miloș, care se furișa pe lângă ziduri ca o umbră, ca o foaie de hârtie purtată de vânt.
Tata era om de pământ, cum ar zice Ioan Es. Pop, iar Alexandru era venit de undeva din cosmos și visa să se reintegreze în națiunea stelară. Unul voia să se odinească sub iarbă, altul, să se întoarcă printre stele.
Drum bun spre stele, Alexandru Cristian Miloș!

Vasile Sebastian Dâncu