,,Veți auzi de războaie și zvonuri de războaie...”

   ,,...să nu vă înspăimântați, căci sfârșitul nu va fi curând”- a zis Mântuitorul binecuvântat. Ce drum lung, de multe sute, poate mii de ani avem de parcurs până când nu vor mai fi nu doar războaie, dar nici măcar ,,zvonuri de războaie”... Și nici atunci ,,sfârșitul nu va fi curînd”.

          Retorica belicoasă, nucleară, a lui Vladimir Putin  frizează pe drept cuvânt paranoia, șocând lumea de azi, care totuși, s-a mai civilizat, ieșind din cavernele istoriei.

          Era spre zorii zilei de 24 februarie, pe la  orele șase, când telefonul țârâie prelung și fiică-mea mă anunță sec:

          ,,-Tăticule, Rusia a atacat Ucraina”.

          Vestea m-a năucit, fiindcă era o contrazicere brutală a tuturor raționamentelor omenești sănătoase -logice sau militare.

          Cei care au frecventat teatrul știu că dacă pe scenă, prin actul întâi, se vede pe un perete o pușcă, e sigur că în actele următoare ea va fi folosită.

          E uluitoare lipsa de omeneie a țarului de la Kremlin față de proprii săi soldați. După ce a ținut în frigul iernii 150.000 de oameni la granițele vestice, hrănindu-i cu conserve, departe de familii, furându-le bucuria Crăciunului și Anului Nou, i-a aruncat la război cu motive  mincinoase, o rușine pentru relațiile diplomatice. Un așa cinism nu s-a pomenit de la Fuhrerul de tristă amintire.

          Vladimirul de la Kremlin a urât totdeauna Ucraina, mai ales cea independentă a ultimelor trei decenii. Se știe că Rusia fără Ucraina rămâne un stat vast, dar cu putere economică redusă, de mărimea Italiei sau Coreei de Sud. Cu Ucraina însă, geopolitica se schimbă radical.

          Nu propensiunea Ucrainei pentru UE și NATO l-a scos din pepeni pe noul țar rus, căci asemenea obiective erau și greu de atins. Ucraina nu putea adera la NATO având Crimeea și cele două regiuni estice în mâna rușilor. (România însăși, când a fost primită în organizația nord-atlantică, a trebuit să-și rezolve orice diferend teritorial posibil cu vecinii Moldova și Ucraina. Prin renunțări destul de dureroase.

          Cât despre aderarea Ucrainei la UE, lipsa de reforme și corupția endemică (universala corupție!) o așezau într-un orizont  mult îndepărtat.

          Adevărata primejdie, capitală pentru țarul Putin era însă o Ucraină democratică, inserată în valorile europene occidentale, o Ucraină ce declară deschis că acesta este traseul său existențial prezent și viitor.

          Nu pentru  poporul rus sunt primejdioase aceste obiective, ci pentru domnia țarului Putin personal. Cu un model ca Ucraina în proximitate, a intuit că nu va mai putea să călărească Rusia, jefuind-o în voie el și camarila lui. Cât despre ambițiile lui de refacere a vechiului URSS într-o formă sau alta, nici n-ar fi nevoie să vorbim, fiindcă ce imperiu ieșit de pe scena istoriei a mai fost refăcut vreodată?

          Erorile strategice aveau să culmineze cu ordinul invaziei, apreciind greșit datele istoriei, situația militară de pe teren și hotărârea ucrainenilor de a-și apăra țara.

          De trei decenii și ceva, Ucraina a apărut ca stat național pe harta geopoliticii și s-a întărit în conștiința că este un stat național distinct, mândru de sine. Am văzut aceasta în manifestările lor politicer, culturale, sportive. Gândul că această conștiință națională ar putea fi anihilată este eroarea finală putinistă.

          Din 1914, de la răpirea Crimeei, Ucraina și-a întărit forțele armate, având și o industrie de armament bună.

          Este de notorietate izbucnirea nervoasă lui Putin la Sumitul de la București, din 2-4 aprilie 2008, la intenția de a primi în NATO state ca Ucraina, Moldova, Georgia: ”(Măi!)Ucraina nici nu este cu adevărat un stat. Ea a luat de la toți vecinii ei...”

          Noile realități teritoriale ale Europei nu se mai pun însă în discuție, căci dacă ne întoarcem în istorie, răsturnăm totul cu susul în jos. Și e drept, Ucraina și-a asuprit naționalitățile: ruși, români, unguri, polonezi, fapt ce se cam întâmplă popoarelor mai nou constituite național. Când este vorba însă de însăși existența acelui stat, toată această situație merge într-o zonă secundară și având perspectivă bună spre viitor.

          Oricum, Kievul este mai vechi în istorie decât Moscova, iar prin feluriții țari și apoi Stalin, ucrainenii au avut de suferit enorm din pricina vecinătății cu rușii, ca să amintim doar depsre  înspăimântătoarea foamete provocată voit de Stalin  în anii 1932-1933 (Holodomor). Dar cum să nu poată trufașul Putin să învingă  țara ,,unui actor de comedie”? Poate Dumnezeu i-a întins o capcană trufașului țar,  care-și înlătură oponenții prin ucideri, otrăviri, căderi de la balcoane și alte metode specifice meseriei sale de vechi spion.

          Când ucigașii ridică biserici și catedrale, proclamându-se mari creștini, dar nu se despart de păcatele lor, n-au cum să-i placă lui Dumnezeu, oricât l-ar lăuda unii clerici de la noi pentru ,,și multe lucruri bune”. În rolul prorocului mincinos ce merge înaintea ursului, Lavrov  zice că ,,Rusia n-a atacat niciodată vreun stat”, uitând istoria recentă, când, în 1940 a atacat Finlanda, iar apoi au  sfâșiat împreună cu Hitler Polonia.

          Ceea ce este sigur de la răpirea Crimeei și mai ales de la prezenta agresiune nejustificată, este că între cele două neamuri ale răsăritului s-a produs o fractură ce nu va putea fi vindecată probabil niciodată. În timp ce Ucraină apare ca un stat european, bazat pe valori occidentale, ,,creștinul” Putin  translează Rusia  spre vechi valori asiatice ale altui secol.

          Preocuparea unică de a născoci arme tot mai sofisticate  și a obține un statut major de putere militară, în dauna nivelului de trai al rușilor de rând reprezintă una din fațetele falimentului dictaturii putiniste.

          Asistăm la efortul eroic al unei națiuni pentru a se salva de Goliatul rusesc și cu inima și fapta trebuie să ajutăm cum putem, unei cauze drepte.

          Ideea triumfalistă a obținerii unei victorii facile   i-a dus pe mulți la prăbușire sau la necazuri mari. Așa s-a înfundat G. Bush în mlaștina Irakului, rușii în Afganistan, Vietnamul etc. Mergând să se lupte cu Hanibal, la anul 216, cei doi consuli ai Romei erau siguri de victorie. Și-au luat cu ei carele încărcate cu lanțuri pentru viitori sclavi prizonieri, dar  după cumplita bătălie (Cannae, 2 aug. 216), 60.000 de romani  zăceau pe câmpul de   bătălie, spre spaima trufașei Rome.

          Cât despre ce se va întâmpla de acum încolo pe întinsurile Ucrainei, e bine să amintim de o veche istorioară, la care ar trebui să luăm aminte.

          Doi vecini dintr-un sat de undeva, au ajuns de la discuții  amicale la  ceartă. De la ceartă la ură (că un codru întreg de la o scânteie mică se aprinde). De la ceartă, la ură, iar din ură la ...bătaie. Pe drum, încât râdeau oamenii de nebunia lor.

          Unul din vecinii și-a zis așa:,,noi suntem trei, eu și fiii mei. Ei sunt tot trei. Noi suntem mult mai forțoși; mergem să-i batem la ei acasă. Sigur terminăm cu ei.

          Și s-au dus și a început o bătaie pe viață și pe moarte. Curând însă, agresorii și-au dat seama de o eroare strategică, fiindcă la luptă s-au interferat și cei neluați în seamă ai vecinului, nevasta cu un târn și nora ei, ba și cei trei copii cu niște cratițe. Cu un cuvânt, incursiunea la vecin a fost un dezastru, doi triumfaliști rămânând ,,pe câmpul de bătaie”.