200 de ani de la răpirea Basarabiei

„Ţară de legendă, de dor şi de cânt”, cu capul de bour ca semn al măreţiei, cu români de viţă veche, ţara lui Ştefan cel Mare a fost aruncată în braţele Rusiei, în urma păcii de la Bucureşti dintre Rusia şi Turcia, din 1812.
A început, atunci, o perioadă îndelungată de înstrăinare a românilor basarabeni de restul neamului românesc. Un cronicar al timpului, Manolache Drăghici, nota cu durere: „ceasurile acelea au fost de plângeri, un timp neuitat pentru că poporul (…) încinsese toată marginea Prutului, de la un capăt la altul (…) luându-şi ziua bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dimpreună până în vremea aceea când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna”.
Basarabiei i se rezerva rolul de bază strategico-militară pentru viitoarea expansiune a Imperiului Rus în Balcani şi de furnizor de cereale şi alte materii prime pentru armata rusă în viitoarele campanii militare.
Pentru a evita nemulţumirile românilor, ministrul rus al Afacerilor Străine, Ioannis Kapodistrias, a elaborat o lege specială privind administrarea provizorie a Basarabiei, prin care se acorda ţinutului o anumită autonomie. Se promitea folosirea legislaţiei locale, utilizarea limbii române în administraţie, în oficierea serviciului divin şi în şcoală. Promisiunile n-au fost însă onorate decât în mică măsură.
Mai bine de o sută de ani, Basarabia a îndurat cu bărbăţie jugul impus, păstrându-şi cu îndârjire obiceiurile, limba şi nestinse dragoste de a se uni cu ţara, cu România. Visul de unire, acest gând incandescent nutrit în urma plugului sau a turmelor de oi, s-a împlinit prin Hotărârea Statului Ţării din 27 martie 1918, din cuprinsul căreia reţinem:
„Basarabia, ruptă de acum o sută şi mai bine de ani din trupul Moldovei, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.
Iar în încheiere: „Deoarece Basarabia se uneşte de la sine ca o fiică cu mama sa, România, Parlamentul României va decide convocarea fără amânare a Adunării Constituante, în care, proporţional cu populaţia sa, vor lua parte şi reprezentanţi ai Basarabiei, aleşi prin vot universal, direct şi secret, pentru a hotărî cu toţii includerea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor menţionate mai sus”.
Şi după Hotărârea de Unire cu Ţara de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, România era din nou mare, rotundă, „dodoloaţă”, iar fiii ei, reîntorşi acasă, din nou fericiţi.
Au venit în acei ani, la Năsăud, să-şi împlinească vocaţia de educatori şi luminători ai neamului, elevi din toate colţurile ţării, din Dolj, Gorj, Vâlcea, Argeş, Bihor, Ialomiţa, Maramureş, din dulcea Basarabie. Au găsit aici, în orăşelul nostru de provincie, dascăli inimoşi care i-au condus cu pricepere şi dragoste părintească pe drumul descifrării tainelor muncii nobile de învăţător. Numai între anii 1924-1935 s-au întors acasă, cu diploma de învăţător, 19 basarabeni.
Dar numai după 22 de ani, istoria a consemnat o altă pagină îndoliată din viaţa poporului român, funestul an 1940, anul când, printr-o politică de forţă şi dictat, partea de nord-vest a Transilvaniei a fost dată la unguri, iar Basarabia trecută din nou în braţele balaurului roşu. După război, Transilvania de Nord, eliberată de sub cizma ungurească, iar Basarabia a continuat să mai rămână un timp sub jug străin.
Acum, după 200 de ani de la sfârtecarea Basarabiei din trupul ţării, nişte ziduri s-au dărâmat, ceva steme au căzut, s-au întins punţi de prietenie spre lume, s-au câştigat nişte libertăţi şi drepturi democratice. România face parte din Familia Ţărilor Europene, românii de dincolo de Prut visează şi ei Uniunea Europeană.
Guvernele României şi Moldovei ţin şedinţe comune, parte din elevii moldoveni îşi continuă studiile în ţara noastră, iar Despărţământul Năsăudean al Astrei organizează, an de an, pentru grupuri de elevi din Moldova, tabăra internaţională „acasă la noi”. Au astfel prilejul să petreacă câteva zile „ca la mama acasă”, să cunoască parte din frumuseţile, obiectivele culturale şi istorice din Ţara Năsăudului.
Mai aşteptăm o minune, ca Noul Sfat al Ţării Moldovei să se întâlnească şi să hotărască „în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna Moldova se uneşte cu mama sa, România”.
Ar fi minunea minunilor din mileniul al III-lea.