Andrei Marga: Despre „sistemul ocult”

            Pe fondul eforturilor de confiscare de către decidenți a schimbării din democrații, la care asistăm în Europa din 2010 încoace, s-a creat accepțiunea nouă a „sistemului”. Pe spații mediatice mari, se discută despre „sistem” și ceea ce acesta face sau împiedică în viața societăților. Este adevărat că acuzarea din Statele Unite a acțiunii „deep state” împotriva lui Donald Trump a stimulat adoptarea accepțiunii.

În științe, se discută demult despre „sistem”. Ludwig von Bertalanffy a reunit abordările într-o conceptualizare atrăgătoare prin simplitate (General System Theory,1968). „Sistemul” constă din „elemente” în „interacțiune” și se delimitează de „mediul înconjurător” la care se raportează. În virtutea interacțiunii, își asigură homeostazia. În funcție de domeniu, „sistemului” i se pot aplica principiile diferitelor științe.

Intuiții ale prezenței „sistemului” în evenimente au fost însă la mulți. Fără a face teoria, Hegel a privit culturile ca întreguri organizate, Marx a vorbit de formațiuni sociale structurate, Nietzsche a considerat că „lupta pentru putere” devine principiul organizator al viitorului, Husserl a delimitat „lumea trăită a vieții (Lebenswelt)” de restul societății, Heidegger a considerat că cibernetizarea vieții sociale semnalează instaurarea unui „sistem” care aservește oamenii, Michel Foucault a văzut în controlul din partea „puterii” deja un sistem fatal. Iar ilustrările pot continua.

Precizarea „sistemului” a înaintat însă în teoria societății. Talcott Parsons (Social Systems and the Evolution of Action Theory, The Free Press, New York, 1977) a abordat societatea ca sistem, cu roluri, norme, valori, instituții, în care diferitele părți interacționează și asigură îndeplinirea a patru funcții: adaptarea sau asigurarea și distribuirea resurselor; atingerea anumitor scopuri colective; integrarea sau coordonarea și reglementarea relațiilor dintre părți; păstrarea pattern-ului sau prezervarea valorilor, normelor și motivațiilor. Niklas Luhmann a mers mai departe și a interpretat societățile prin relația „sistem” – „mediu înconjurător” sub impactul „autopoiezei”. Habermas a privit-o din punctul de vedere al distincției „sistem” – „lumea vieții sociale (soziale Lebenswelt)”.

Accepțiunea devenită, între timp, eminamente jurnalistică a „sistemului” nu este însă rezultatul unei cercetări riguroase a ceea ce se petrece. Ea este mai mult o reactualizare și o trimitere la anii treizeci, când, în unele țări europene, puterea se organiza nu doar în instituțiile existente stabilite constituțional, ci se dubla ocult, în spatele scenei și al controlului din partea cetățenilor. În accepțiune jurnalistică, „sistemul” înseamnă putere ocultă, creată de decidenți care instrumentează justiția și serviciile secrete în pofida legilor și în vederea conservării de sine. Miezul „sistemului” este secretul operațiunilor și reprimarea cu mijloace preventive a tentativelor de schimbare. „Sistemul” este o administrație ascunsă, din partea unor rețele în fond securitare, patronate de inși ajunși la decizie.

Toate statele au avut și au servicii secrete, cu istoriile lor mai mult sau mai puțin curate și cunoscute, dar nu în oricare stat serviciile acestea au urcat peste instituțiile legal constituite. Dar, în accepțiunea jurnalistică a „sistemului”, contează ceea ce s-a observat și apoi proiectat în dezbaterea internațională dinspre diferite țări. România este sursă de imagini ale „sistemului ocult”. De altfel, în România este și cea mai acută reacție din Europa zilelor noastre la „sistemul ocult” de exercitare a puterii. Unii nici nu mai caută alte explicații și nu concep acțiuni decât în raport cu acest „sistem”.

Este adevărat că, în deceniile recente, România are parte de decidenți tot mai nepregătiți, care comit abuzuri administrative, măsluiri și anulări de alegeri, încât întrebarea legitimă este: cine i-a pus în funcții, cine forțează la asemenea decizii? Pot fi oriunde accidente ale istoriei, dar repetarea lor sugerează multora că o mână nevăzută, dar malefică lucrează, încât ipoteza „sistemului ocult” este plauzibilă.

Mai nou, cooperările oficializate între „procurori” și „judecători” și serviciile secrete sub regimurile României, continua subminare a valorilor, urcarea la decizii a prostocrației stârnesc întrebări dificile. Efecte precum incapacitatea de a se proiecta o dezvoltare a țării, aruncarea acesteia în „junk”, destrămarea democrației, cea mai redusă îngrijire medicală, declinul profesionalismului, prăbușirea educației naționale – cu cel mai ridicat analfabetism funcțional, cel mai extins abandon școlar, cea mai mică lectură de cărți pe cap de locuitor – emigrarea cea mai ridicată dintr-o țară a lumii în timp de pace și multe altele sunt de neignorat.

„Sistemul” este demascat în ultimii ani în diferite țări europene în care sunt mișcări diverse pe direcție. Acum, însă, în destule țări, decidenții se apără vehement nu cu măsuri mai bune de ameliorare a vieții oamenilor, de care se dovedesc incapabili. Ei se apără cultivând confuzia dintre cei care critică starea de lucruri în democrațiile liberale de astăzi și „antidemocrați”, „antieuropeni”, „antioccidentali”. Să o lămurim.

Nu are cum să fie democrație acolo unde cetățeanul nu are libertatea de a se exprima. Această convingere clasică, de la Thomas Jefferson, trecând prin liberalismul clasic, la fondatorii Uniunii Europene, rămâne de nezdruncinat. Ea este, de altfel, prima premisă a democrației. Se discută conceperea acestei libertăți de către diferite curente și autori (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2006). Putem discuta și dacă nu cumva această libertate are nevoie de lărgire (Andrei Marga, Lumea ca acțiune, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2026). Dar nu este nicidecum în discuție obligativitatea constituțională a respectării libertăților – de conștiință, de exprimare, de alegere, de organizare ale cetățenilor, căci abia unde cetățeanul este liber poate fi democrație.

Se mai poate spune că suntem astăzi în Europa în regimuri politice rezultate din aplicarea doctrinei libertăților și drepturilor fundamentale ale omului. Este o reușită istorică! Și din acest punct de vedere nu se justifică în nici un fel să nu i se recunoască oricărui cetățean dreptul de a avea opinie despre această aplicare. Nimeni nu are dreptul să oprească în vreun fel opinii ale cetățenilor privind guvernarea țării lor și doar anulând democrația se poate face așa ceva.

Pe de altă parte, este de observat că nicio mișcare de critică a stărilor de lucruri din societăți ale Europei de astăzi nu a pus în cauză doctrina drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului, de la baza acestor societăți. Nu se poate invoca, până în clipa de față, așa ceva – chiar dacă se critică starea în care au fost aduse societățile europene prin deciziile greșite ale celor care au ajuns să le conducă. Una este critica politicilor și cu totul alta este  atitudinea față de sistemul social bazat pe doctrina drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului. Numai prin falsificare critica aceasta poate fi socotită respingere a sistemului social existent.

În unele țări europene de astăzi, se consideră că „o critică a politicilor imigrării este pericol la adresa democrației” și se fac mobilizări ale populației să reacționeze la critica curentă a imigrării. Este un simplu sofism propagandistic, imigrarea și democrația fiind chestiuni diferite. Imigrarea ține de politici curente, democrația de natura statului existent.

Dacă este, totuși, să discutăm chestiunea imigrației, sunt de lămurit trei aspecte. Trăim, din cauze ce se pot inventaria, o nouă migrație a popoarelor. Umanitar privind, nu se poate refuza imigrarea unui om în suferință și nedreptățit de alți oameni. Din nenumărate rațiuni, este optim să sprijinim oamenii ca în țara lor să-și rezolve problemele de viață, nu să-i pui pe drumuri.

Pe de altă parte, discuția în jurul politicii imigrării ar trebui dusă mai precis. Știm că actuala administrație americană vrea controlul imigrării – în definitiv, care țară ar accepta ca imigrația să fie folosită pentru a modifica proporții electorale? Dar nici administrația americană nu a propus oprirea imigrației: în definitiv orice țară este interesată să preia oameni dispuși să contribuie la o viață civilizată, modernă, bine formați și competitivi în profesii, iar Statele Unite preiau în continuare forțe de certă valoare.

În unele țări europene, inclusiv în România, o propagandă ieftină, căci nu știe despre ce vorbește, contrastantă, de altfel, mereu cu precaritatea promotorilor, face caz de imigrarea sprijinită cu ani în urmă de Angela Merkel, pe care o atacă din ignoranță.  Or, cancelarul federal german avea dreptate: nu era vorba doar de a întâmpina aspirația unor oameni loviți de istoria țării lor de a-și găsi un loc de muncă și de viață normală, ci și de a-i asigura Germaniei acei profesioniști în plus de care avea nevoie în condițiile celei mai mari dezvoltări postbelice a țării. În mandatul cancelarului federal s-a asigurat imigrarea a în jur de un milion de persoane de certă calificare – iar Germania are cel mai bun sistem de pregătire de imigranți pentru integrarea în societate.

Peste toate, nu este greșită politica imigrării – cât timp o țară își calculează bine nevoile și posibilitățile de integrare de noi cetățeni. Din variate cauze, imigrarea este în timpul nostru, la ordinea zilei.  Greșite fundamental sunt, însă, politicile  care împing oamenii la emigrare.

Nimeni nu are dreptul să oprească în vreun fel oamenii să-și exprime și să-și manifeste în cadrul constitutional opiniile. Numai anulând democrația se poate face așa ceva. O fac însă „proeuropenii” și „proocidentalii” de carton care proliferează – destul de avan în țări care s-au umplut de dificultăți ca urmare a proastei gestiuni de către proprii decidenți, cum este, din nefericire și România de azi. Desigur că vocile celor care se bat în piept cu „prooccidentalismul” lor nu vor mai conta pe măsură ce concetățenii își vor da seama de calibrul lor jalnic. Mai ales că, în general, critica – dar mai ales critica corespondenței dintre promisiuni și fapte, dintre programe și realități – este de obicei oxigenul politicii, al civilizațiilor care avansează.

 În ceea ce mă privește, nu m-aș repezi în a imagina „sisteme oculte” în loc de a lămuri rațional unde sunt erorile din societate și cine sunt vinovații. Nu se poate contesta prezența „sistemului ocult”, dar nu se poate nici confirma, câtă vreme în România nu s-au rezolvat probleme demult puse de conștiințele ei cele mai profunde – probleme ale organizării firești a unei societăți democratice, care respectă persoana fiecăruia. Fără a rezolva aceste probleme, întreaga discuție despre ceea ce se petrece devine superficială și rămâne simplă ținere de vorbă. Amintesc doar câteva exemple.

Virgil Bărbat acuza faptul că în România, în loc ca valoarea și recunoașterea valorii să preceadă ascensiunea în demnități publice, se procedează invers – inșii sunt proclamați valori după ce au ajuns în funcții. Constantin Brâncuși observa că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără  tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă”, adică lucru slab. Tudor Arghezi deplângea lipsa caracterelor. Nicolae Mărgineanu acuza confuzia dintre istețime și inteligență. Liviu Rebreanu semnala preocuparea de a lăsa nerezolvate litigii cu vecinii spre a avea apoi motive de propagandă. Dumitru Radu Popescu observa că în deceniile ultime, la autoproclamatele vârfuri, „rezistența prin cultură devenise subiect rentabil”, inșii „putrezind de vii într-o veselie onanistică în oglinda lui Narcis”. Psihiatrul George Șerban acuza lățirea minciunii până la a deveni „a doua natură” a unora.

     Dacă scrutăm aceste observații, ne dăm ușor seama că în fond este vorba de „trădarea” intelectualilor. Seton Watson avea dreptate: intelectualii carpatici interbelici erau pregătiți, unii străluciți, dar nu căutau rezolvări la sărăcia și abuzurile din societate, ci favoruri din partea „șefului”. Azi este și mai puțin: „intelectuali” caută mai cu sârg favorurile decidenților, dar nu sunt nici măcar pregătiți. Nu-i vezi cât de gonflați sunt de titluri și funcții în cea mai gravă criză a României și îngroșând rândurile prostocrației și cleptocrației care au luat controlul țării? Dacă nu cumva au ajuns în funcții, dar nu au nici măcar diplome de bacalaureat sau licență în regulă!

Nerezolvarea unor semnalări precum cele de mai sus este alarmantă. Deocamdată, nu putem trece peste a observa gravul declin lăuntric al vieții în societatea din România. „Sistemul ocult” poate exista sau nu, dar el poate fi oricând produs de situație.

Nu se poate discuta despre „sistemul ocult” cu rezultate, câtă vreme pe față, în ochii cetățenilor, se petrec fapte abominabile. De pildă, de sus până jos ajung să decidă viața oamenilor și comunităților lor inși care ba nu au diplome de studii pentru ceea ce pretind că au studiat, ba nu se pricep nici la profesia lor, în care contribuțiile lor sunt nule, ba au falsificat orice, ba au fraudat, ba au profitat de lacunele evaluărilor, ba orice privează o persoană de onoare și demnitate. Ba, toate la un loc!

       Din situația în care a fost adusă, România ar putea ieși dacă am examina și evalua atent fiecare candidat la rol public. Ceea ce multe conștiințe ale vieții românești au semnalat ar trebui luat aminte.