Andrei Marga: Globalismul și suveranismul – noțiuni rău stăpânite

              În zilele noastre, se iau senin decizii eronate, cum sunt, de pildă, „pacea prin forță”, „democrație prin controlarea alegerilor de către procurori”, „dezvoltare prin mărire de impozite” sau „să luptăm contra pseudoștiinței”. Aceasta dovedește, între altele, că decidenții care le iau și „intelectualii” lor stăpânesc rău noțiunile. La o minimă verificare, se și poate constata că, unii, fără să fi trecut vreodată un examen de economie, de sociologie, de drept, de logică a cercetării, de epistemologie, se dau specialiști și răspândesc falsuri.

Un declin alarmant    

Probabil că situația ține, la noi, și de scăderea profesionalismului, ca urmare a criteriilor laxe puse în fața performanțelor. În definitiv, nici elevii și studenții nu mai fac mari eforturi de profesionalizare, văzând cum se ajunge în roluri publice. Iar inși care au condus instituții spun liniștiți, fără să asume vreo răspundere,  că pe ce au pus mâna a eșuat.

Cum se știe, din anii șaizeci încoace, critica literară a exprimat adevăruri din societate pe care alte discipline ezitau să le formuleze. De aceea, Adrian Marino a contat pe drept nu numai prin cercetările sale literare, ci și în sfera ideilor generale, în condițiile în care Nicolae Manolescu ducea campania de apărare salutară a valorii estetice. Astfel continua, totuși, direcționarea literaturii în sistemul valorilor, prefigurată de Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu și Eugen Lovinescu.

Numai că – așa cum constată cronicari literari (vezi, de pildă, Răzvan Voncu, în „Apostrof”, aprilie, 2025) – niciunul dintre cei amintiți nu mai este reprezentat în România actuală. „Publicul criticii s-a subţiat considerabil, iar dovada cea mai limpede o furnizează faptul că nici nu prea se mai ştie exact ce este un critic şi la ce foloseşte disciplina. Subsecvent, au dispărut marile personalităţi ale criticii. /…/ criticii de anvergură au dispărut fără ca în locul lor să se înfiripeze, în domeniile respective, vreo autoritate cât de cât comparabilă. /…/sub pretextul <înnoirii> şi al <ruperii lanţurilor cenzurii>, au pătruns o mulţime de nechemaţi: unii lipsiţi de simţ critic, alţii, de capacitatea de expresie, cei mai mulţi, străini de imperativele etice ale profesiei”.

Un proces similar de mers înapoi s-a petrecut, desigur, și în alte domenii. Bunăoară, România avea o industrie chimică evoluată pe baza cercetărilor proprii, matematica se preocupa de calculatoarele vremii, iar industria aeronautică se angaja în construcția de avioane de pasageri – doar câteva exemple. Azi, mimetismul și obținerea de indemnizații fără creații par reguli.

Lucrurile stau la fel și în științele sociale, desigur cu particularități. Peste tot se observă  suficiență, lipsă de rigoare și de performanță și false ierarhii ale valorilor.

La drept vorbind, nici o instituție academică din țară nu mai este conform sensului ei. De la legislația din 2011 mersul în jos, slaba calitate și inerția le-au colonizat. Se observă ușor din însăilările celor care le conduc că se justifică cu mizilicuri. Cum spunea un vizitator prestigios prin 2018, ceea ce este cel mai interesant în instituțiile academice din România actuală sunt festivitățile.

Spre deosebire de literatură, cu care am început reflecția, în științele sociale centrul de greutate al profesionalismului îl dă explicit stăpânirea nivelului universal. Nu ești decât marginal dacă nu îl atingi. Or, la noi, mulți se iluzionează că ar fi în ordine ignorând opere de cunoaștere majore. Mai mult, se angajează rar efortul de aducere la zi a viziunii (cum am argumentat pe larg în Vocația gândirii. Profilul lumii contemporane,  Rao, București, 2024), căci se examinează puțin realitățile. Se pricepe anevoie că pluralismul nu dispensează de elaborări personale, nici lecturile de opinie și creație proprie.

Tema slăbirii științelor sociale ar merita o discuție extinsă dacă ar fi pusă în joc reconstrucția de care este nevoie și care, într-o bună zi, va trebui asumată – dacă este ca România să redevină competitivă. Mai ales că științele sociale au implicații existențiale mai directe.

Mă opresc însă în articolul de față la observația că oportunismul și amatorismul au luat vizibil printre decidenți și propagandiștii acestora forma relei stăpâniri a termenilor și a folosirii lor abuzive. Cu riscul ca deciziile să fie eronate și să adâncească criza, oricum acută, a finanțelor, economiei, democrației și justiției din țară! Mă opresc aici la termenii aflați azi în avanscena disputelor – globalism și suveranism.

Globalismul la propriu

Din anii șaizeci încoace, odată cu emergența armamentelor de rază lungă de acțiune, a devenit și mai intuitiv că oamenii depind unii de alții. Conștiința „globalității” s-a impus. În anii nouăzeci, odată cu aplicarea reducerilor tarifare și extinderea pieței, țările cele mai competitive au trecut la „globalizare” ca politică economică. Destul de repede s-a adoptat strategia „pieței unice”, care a pus în joc orizontul „guvernului mondial” și a generat ideologia „globalismului”. Din filosofia simplificatoare a științei a lui Karl Popper a fost derivată o „tehnologie politică neoliberală”, care a ocupat mințile multora.

Un sociolog (Ulrich Beck, Was ist Globalisierung?, 1997) și-a dat seama de situație și a distins „globalitatea”, „globalizarea” și „globalismul”. Mulți amestecă însă și astăzi o stare de fapt sau „globalitatea”, cu o politică economică, care este „globalizarea” și cu o ideologie, „globalismul”. Ele au legătură, desigur, dar nu se lasă confundate.

Reaua folosire a termenilor se vede apoi în neînțelegerea „globalismului”. Se crede că „globalismul” – ideologia după care problemele au soluție abia în afara țării tale, în „guvernarea mondială” dintr-un „stat mondial” – ar fi o viziune doar cu efecte de punere în contact a oamenilor pe Pământ. Or, impresia este eronată.

În primul rând, „statul” cu care operează „globalismul” scindează democrația în procedură, pe de o parte, și libertățile și drepturile cetățenilor, pe de altă parte, și le sacrifică pe acestea din urmă. Globalismul scoate  statul propriu de sub controlul cetățenilor, aceștia fiind chemați să urmeze politici care adesea nu sunt ale lor.

În al doilea rând, în practica „globalismului” de azi democrația liberală a început să nu mai fie liberală. Destul să luăm în seamă fapte acuzate de cetățeni lucizi: blocarea tot mai frecventă a libertății cuvântului în diferite țări; expansiunea cleptocrației până și în relațiile dintre state; comasarea și falsificarea de alegeri de către deținătorii de la un moment dat ai guvernării; instrumentarea justiției pentru a scoate din competiția democratică rivalii celor care au pus mâna pe conducere; oprirea de la guvernare a celor care au câștigat în alegeri; anularea de alegeri căci rezultatele nu convin celor care guvernează; folosirea „democratizării din afară” ca instrument al dominației.  

În Europa unită s-a ajuns sesizabil în împotmolire într-o birocrație stearpă și anacronică. Indicatorii sunt, din păcate, numeroși: șubrezirea libertăților și a democrației; revenirea la „corectitudine politică”, fie și sub noi culori; confundarea justiției cu ce decid activiști politici; scăderea competitivității; instrumentalizarea din afară a decidenților; debusolarea educației; opțiunea pentru război. Probabil că din anii treizeci Europa nu s-a mai gripat ca astăzi.

În al treilea rând, din înseși opțiunile pentru „decizii globale” rezultă limitarea democrației. Acuzarea până și într-o țară clasică a democrației, precum Anglia, a trecerii în „postdemocrație” – acea situație în care cetățenilor li se oferă alegeri libere, dar la decizie ajung aceleași forțe rupte de ei și de răspunderi (Colin Crouch, Postdemokratie, 2008) – vizează acest fapt.

Din aceleași opțiuni rezultă restul „bolilor post-democrației” –  „presiunea agasantă a corectitudinii politice, siluirea limbajului și a liberei expresii, sluțirea dreptului și a principiilor sale fundamentale și, în fine, mugurii dictaturii medicale în epoca virusată de spaima covidului” – pe care autori de analize strălucitoare ca precizie și penetrare (de pildă, Florentin Țuca, Adevărul în căutare de minister, Universul Juridic, București, 2021) le pun în relief. Ideologia „globalismului” apropie, din nefericire, distopia de viața oamenilor.

În al patrulea rând, în materie de democrație, experiența istorică însăși ne obligă să distingem, în pofida „globalismului”, între „principii” și „valori”. Acestea sunt prea adesea confundate, încât trebuie spus că „principiile” diverselor culturi pot fi aceleași, dar „valorile variază”. De pildă, respectul cetățeanului care este fiecare om, derivarea voinței politice a statului din conștiința și voința cetățenilor, alegerea decidenților și controlul lor de către instanțe cetățenești sunt „principii” ale democrației. Nu le găsim astăzi doar la cei care fac caz de ele, chiar dacă aceștia invocă „valori”.

Deloc întâmplător, în cercetări de referință s-a trecut la reconstruirea democrației. De pildă, în SUA, se face temă din dependența carierelor publice de finanțări (Michael Sandel, The Tyranny of Merit, 2020), în China, se concepe democrație cu peste un miliard de cetățeni (Yu Keping, Democracy is a Good Thing..., 2011), în Germania, se caută refacerea sudurii dintre democrație și meritocrație (Helmuth Willke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, 2014), în multe țări se caută extinderea controlului cetățenilor asupra aleșilor.

Dominația ideologiei „globalismului” nu este, așadar, fără neajunsuri. Cetățenii sesizează tot mai mult felul în care sunt manipulate libertățile și drepturile lor fundamentale și degradările la care s-a ajuns, încât se caută alternativa.

Ce este suveranismul?

Alternativa ce se prezintă spre dezbatere este „suveranismul”. Acesta nu este însă ceva cu totul nou. Etimologic, „suveran” vine dintr-un cuvânt latinesc însemnând „cel care conduce”. Thomas Hobbes a socotit „suveranitatea” drept fundamentul capabil să dea societății stabilitate. În documentele Păcii Westfalice (1648), suveranitatea entităților semnatare a fost o prevedere cu două concretizări: respectarea frontierelor și neamestecul în treburile interne. Azi, se distinge între „suveranitatea juridică” și „suveranitatea factuală (empirică)” și se acceptă că aceste concretizări sunt multe – frontiere, autoritate înăuntrul țării, protejarea cetățenilor, recunoașterea internațională.

Nu stăruim aici asupra distincției dintre „suveranitatea persoanei”, „suveranitatea statului”, „suveranitate națională”, acestea fiind cunoscute. Două întrebări sunt însă vii: cine întruchipează „suveranitatea statului” – o persoană sau o autoritate publică? Evident că, în democrații  ce se respectă „suveranitatea statului” o întruchipează parlamentul stabilit prin alegerile libere de către cetățeni. Până unde se extinde „suveranitatea”? „Suveranitatea statului democratic” înaintează până la detalii în cadrul respectării drepturilor omului și a regulilor democrației, încât nici un cetățean să nu fie exclus de la vot și nici oprit să candideze și să-și spună părerea.

Din nefericire, România este azi după experiența plină de urmări păguboase a unor „președinții” inculte și abuzive, susținute de iresponsabili care au desfigurat „suveranitatea statului”. Acum, chiar „intelectuali” avocați ai acestora cer o altă aberație, anume, limitarea votului popular și a democrației. În vreme ce țara plătește pentru angajamente făcute în numele ei, pe care nici nu le cunoaște, după cum plătește pentru compromiterea în ochii oamenilor civilizați prin anularea alegerilor din 2024! Și plătește, în continuare, pentru mobilizarea procuraturii și miliției împotriva celor care vor alternativa.

În discuție este azi, cu atât mai mult, „suveranitatea națională”, care este, de altfel, nucleul suveranismului actual. În jurul ei sunt, însă, de asemenea, multe neînțelegeri.

Se crede că doar unii „retardați” din țări răsăritene vor „suveranitate națională” – care sunt apoi și atacați în fel și chip. Este complet greșit! Azi, „suveranitatea națională” este cerută de cei mai importanți intelectuali europeni. Istorici cu bună stăpânire a conceptelor (de pildă, Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, 2015) arată că modelările postbelice ale Europei au nevoie astăzi de reevaluare pe direcția reprofilării națiunilor. Franța este chemată să se asume pe sine, cum spune chiar consilierul ei (Jaques Attali, Devenir soi. Prenez le pouvoir sur votre vie!, 2006), Germania să-și regăsească vocația central-europeană, țările Europei Centrale să aibă un rol de sine stătător, iar narativii integrării europene să fie actualizați. Un gânditor de referință (Pierre Mannent, La Raison des nations, 2006) a arătat că sunt mari forțele de integrare în lume, dar și dependența democratizării de cadrul național. El apără adevărul simplu: „nu-i posibilă democrație fără suveranitate națională”.

Se mai crede că apărarea „suveranității naționale” ar fi o ideologie – un fel de construcție de ocazie. Este greșit, de asemenea!  „Suveranismul” este azi, înainte de orice, concepția politică potrivit căreia, într-o lume tot mai complexă, societățile și cetățenii își rezolvă incomparabil mai eficient, mai bine și mai puțin conflictual chestiunile vieții asumându-și suveranitatea statului, independența națiunii. În virtutea suveranității, statul național își stabilește legislația, organizarea, politica internă și externă prin propria decizie.

Este însă de observat că „suveranismul” este „suveranism” stabilind subiectul conducerii: statul național. El nu este automat o opțiune politică într-o direcție sau alta a evoluției unei societăți, pentru o măsură sau alta. Direcția evoluției o stabilește națiunea, ca subiect, în mod democratic, plecând de la opinia cetățenilor.

„Suveranismul” nu este naționalism etnic, cum unii îl acuză în mod gratuit. El nu este în general naționalism. „Suveranismul” nu spune că pe lume nu sunt legături, dependențe ale unora de alții. El este legat de chestiunea subiectului care conduce și angajează ca subiect de fapt națiunea civică.

Desigur că pentru unii oameni a rămas neclar ce este națiunea. Se știe, însă, că, în timp, s-a consacrat considerarea naţiunii drept comunitate „de sânge”, „de limbă”, „de destin istoric”, „geografică”, „de viaţă economică”, „statală”. Definiţiile au reţinut câteva sau toate aceste note, într-o ordine sau alta. Mai rezistă însă această listă?

Fapt este că, la orice încercare, cazuri semnificative de națiuni nu încap în definiţie sau chiar o contrazic. Căci, de pildă, sunt naţiuni care nu prezintă „comunitate de sânge” (cum este naţiunea americană), sau „de limbă” (precum elveţienii), sau „de viaţă economică” (precum națiuni cu diaspore relativ mari), sau „statală” (naţiuni în formare). Sunt apoi națiuni care avansează sub ochii noștri și prezintă și alte caracteristici.

O definiţie a naţiunii care face faţă situaţiilor factuale nu mai poate apela doar la caracteristici statice. Este mai bună definiţia care ia în considerare și formarea naţiunilor – deci laturi „dinamice”.

De altfel, astăzi se poate ușor observa că, în societățile în care prevalează conceperea statică a națiunii, sunt tensiuni. Sunt tensiuni între tradiționalismul cultural și modernismul celor care vor, pe bună dreptate, ca națiunea să fie privită și din alte puncte de vedere. Tensiuni între cei care se deschid spre lumea largă și adepții rezolvărilor autarhice. Tensiuni între practicienii „corectitudinii politice (political corectness)” și adepții soluțiilor creative.

Ca o concluzie, conceptul națiunii configurat în dezbaterile trecutului rămâne punct de plecare, dar se cere reconstruit. Am propus (în Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2016) reconstrucția pe două aspecte.

Primul constă în explicitarea definiției clasice. De pildă, „comunitate economică” nu înseamnă doar că oamenii sunt reuniți într-o economie, ci și că această economie contează. „Comunitate socială” nu înseamnă doar că oamenii sunt parte a unei societăți, ci și că societatea asigură emancipare. „Comunitate  statală“ nu înseamnă doar că oamenii sunt cetățeni, ci și că acel stat întruchipează libertăți și drepturi sigure.

Al doilea aspect al reconstrucției constă în includerea „voinței politice” printre condițiile națiunii. S-a spus bine că „o națiune se constituie prin voința cetățenilor, exprimată într-un plebiscit cotidian” (Ernst Renan, Ce este o națiune?, 1882). Națiunile sunt realități condiționate, fiecare, de asumarea unui telos, a unor proiecte, și de străduința de a le atinge. Națiunile sunt – ca să aplic un concept fecund – „autopoietice” și își asumă din sine schimbarea.

Propaganda curentă face adesea confuzia între suveranitatea națională și politici externe. Ea acuză suveranismul că ar duce spre China și Rusia, ignorând faptul că există țări suverane și democratice cu orientări de politică externă proChina și proRusia. După cum sunt, la polul opus, și țări care anulează alegeri și urmăresc candidații cu procurori și poliție și se declară fălos „proeuropene”. Un „proeuropenism” de felul celui cultivat de actualul ministru de interne „liberal” al României, cu procurorii și miliția  pe capul cetățenilor, este cel puțin butaforic!

Noroc că actuala administrație de la Washington D.C. evaluează factual situația. Nu se poate spune că suveranismul este automat cu cineva în politica externă, chiar dacă prima semnalare a deconstrucției ordinii mondiale de după 1990 vine din mai multe locuri ale lumii. În fapt supraputerile caută azi o relație nouă – ceea ce este de salutat.

Cauzele relei stăpâniri a noțiunilor

Cauzele relei stăpâniri a noțiunilor de globalism și suveranism sunt multe.

Prima este neînțelegerea societății moderne, cu diferențierile ei inevitabile. Unii „intelectuali” de carton bat câmpii cu simplisme de genul „ceea ce contează sunt știința și religia”. Eronat! De fapt contează multe în realitatea vieții moderne. În ordinea cunoașterii contează, de pildă, știința, religia, conștiința, arta, inventivitatea; în ordinea practică: industria, libertățile, democrația, tradițiile, educația, competitivitatea; în ordinea antropologică motivația, munca, familia, comunicarea, trăirea unui sens, emanciparea.

A doua cauză este persistența unei falsificări. Suveranismul critică „sistemul” – care administrează societatea, cetățenii sub controlul unor forțe intangibile. Acesta este însă un „sistem” antidemocratic apărut înăuntrul sistemului societății moderne. Critica „sistemului” exercitată de suveranism vizează justificat antidemocrația acestui „sistem” și nu este împotriva sistemului de valori al modernității.

  A treia cauză este aceea că unii „intelectuali” iau vederi ale propagandei drept criterii, ba le și ridică la rangul de legi. Când, de pildă, un candidat la președinție a invocat în 2024 religia, a venit replica primitivă a unui „globalist” de ocazie: religia aceluia ar fi „inautentică”. Se poate spune orice, dar există, har Domnului, criterii ale culturii universale. Bunăoară, religia este credință, iar credința înseamnă să crezi în Dumnezeu și să-ți pui soarta în mâinile Lui. Nu se evaluează religia altui om cu distincții belferești.

 A patra cauză este neînțelegerea a ceea ce înseamnă știința.  „Globalismul” pleacă de la asumpția că pe lume ar fi un singur fel de știință. Unii repetă dogmatic simplismul lui Karl Popper și cred că știința ar mai fi unică. Ba susțin că ar fi știință ceea ce fac ei și stigmatizează ca „pseudoștiință” ceea ce le depășește mediocra cultură. Aceasta în loc să vadă, de pildă pseudojustiția  din acțiunea Curții Constituționale a României actuale, care își depășește atribuțiile constituționale, dar pretinde că dă „hotărâri definitive și obligatorii”! Absurd, ca la nimeni!

Fapt este că în cultura tot mai avansată a lumii actuale, sunt deja diferențiate tipuri de știință, cu metodologii și raționalități proprii. Să nu facem așadar din precaritatea profesională criteriu de evaluare a opiniilor cetățenilor. Și să nu ne închipuim că sub diplome, titluri, roluri, funcții nu stă un amatorism agresiv. Este cazul ieșirii și în România din înțelegerea amatoare a științei – a unei ieșiri ea însăși științifică.

Constituția României actuale și suveranitatea națională

„Intelectualii” regimului actual ne spun că sunt crize în România, dar este „tulburare planetară”. Așa o fi. Dar, înainte de a fi „planetară”, criza este locală. Ori pe ce parte se întorc lucrurile, se ajunge la felul în care își aplică constituția o țară a cărei lege fundamentală este precum a altor țări europene, dar rezultatele sunt, din nefericire, diferite.

În fapt, în articolele sale, Constituția României prevede univoc „suveranitatea națională”. „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil” (art. 1 alin.1).„Suveranitatea națională aparține poporului român” (art. 2 alin.1). Prevederile sunt juridice, dar și extinse factual: „Statul trebuie să asigure: protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară, exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional, crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii (sănătate, educație, cultură, societate de consum)” (art. 135). Iar în mod normal, prevederile constituționale trec juridic înaintea oricărei decizii. Cât au trecut și trec în fapt, înaintea a orice, aceste prevederi constituționale în decizii este problema reală pusă în România de suveranismul actual.

Constituția amintește în multe articole că suveranitatea include drepturi și libertăți individuale intangibile. Eu aș adăuga că înseamnă în primul rând „democrație curată” – așa cum la Alba Iulia (1918) fruntașii au întrevăzut. Aceasta înseamnă azi eliberarea de maladiile care au colonizat între timp trupul democrației carpatice – cleptocrație, corporatocrație, oengeocrație, expertocrație – care tind să o înlocuiască. Mai înseamnă distanțarea de prostocrație, care, așa cum se vede, ruinează orice proiect. Adevărul simplu este că, fără meritocrație, și democrația eșuează. (Din volumul A.Marga, Refacerea și viitorul Europei, în curs de publicare)

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>