Andrei Marga: Ierusalim - dreptate și oportunism

Am salutat mutarea ambasadei americane la Ierusalim (vezi A. Marga, Ierusalimul - test de integritate) având în vedere multe date, inclusiv dintr-o experiență profesională în capitala Israelului. Fapt este că de la Abraham Lincoln, la Donald Trump, Statele Unite au promovat normalizarea situației evreilor conform echității istorice. Iar declarația primului ministru Benjamin Netanyahu că are ușile deschise în vederea negocierilor pentru o pace cuprinzătoare deschide perspective noi acesteia.

Din toate rațiunile, așadar, decizia actualei guvernări din România de a muta, de asemenea, ambasada la Ierusalim este temeinică și salutară. Țara noastră nu este prima care face pasul, iar amânarea nu ar aduce nimic.

Politica practică este, cum se știe, altceva decât aplicarea cunoștințelor istorice și teoretice. Dar, în mod normal,  nu este ceva rupt de acestea, de clarviziune și inițiative responsabile, iar dacă este rupt, cum se observă din nou astăzi, atunci costă. Nu vedem, oare, în însăși experiența acestor ani a României unde duce divorțul politicii externe de cunoștințe și de inițiative în materie?

Chestiunea Ierusalimului are cel puțin patru aspecte – juridic, istoric, religios, militar – aflate, fiecare, în prim plan. Dar sub nici unul, cei care fac acum driblinguri păguboase în jurul legitimei decizii luate de Casa Albă și urmată de multe țări, între care și România, nu au dreptate.

Un „sfătuitor” spune că mutarea ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim ar încălca dreptul internațional. În fapt, nu există vreo reglementare de drept internațional, la propriu, care să împiedice mutarea unei ambasade în capitala unui stat suveran. Este însă încălcare a dreptului internațional să cauți să împiedici un stat suveran să-și stabilească capitala unde hotărăște!

Unii aduc în discuție hotărârile Consiliului de Securitate și ale Comisiei Europene. Există, se știe, rezoluții adoptate în contexte variate, dar ele nu și-au propus nicidecum să blocheze mersul istoriei. Organisme cu importanța celor amintite și-au asumat de la început că nimeni pe lume nu poate monopoliza creativitatea istorică. Opiniile oricui sunt expuse reexaminării într-o lume în schimbare care solicită inteligența, cultura și responsabilitatea.

Sunt și vorbitori care trimit mutarea ambasadei în capitala statului Israel într-un viitor indefinit – „atunci când se va negocia pacea”. Aceasta, pacea, este, firește, scopul, dar cei care argumentează astfel ignoră cu bună știință împrejurarea că nu a ieșit destulă pace din strategia aplicată în Orientul Mijlociu în ultimele decenii. Și din acest punct de vedere, un pas nou este mai mult decât necesar –  dacă se poate spune așa. Poate că sunt necesari mai mulți pași noi, dar cineva trebuie să aibă curajul și clarviziunea de a-i face, iar acum este ocazia unui astfel de pas.

“Să stăm și să vedem ce fac ceilalți” – ne spun unii cu pretenția de superlativă înțelepciune! Pentru că ia dreptatea istorică drept o chestiune relativă la cine și ce spune, “argumentul” este eronat, încât nu merită comentat. El ține de un oportunism politic ce îndepărtează aliați și, până la urmă, izolează, chiar dacă, în prima clipă, pare altfel. Verticalitatea în numele propriilor interese legitime este totdeauna o politică mai bună decât plierea la opinii trecătoare.

Sunt și dintre cei care avertizează că România ar renunța la statutul  dobândit în ultimii șaizeci de ani. Acesta ar fi unul de „broker”. „Broker”? Lucrurile stau altfel. Când a contat, România nu a fost doar „broker” în Orientul Mijlociu, ci o voce clară, proprie, care a cucerit respectul. De aceea, analogia este nefericită, căci pierzi dacă ești doar „broker”, în vreme ce alții sunt actori! În fapt, România nu ar fi în linia reușitei din 1967 dacă ar fi doar „broker” și nu ar avea o politică răspicată. Politica externă și diplomația ce duc la țintă nu sunt pachete de combinații ieftine, mai curând șmecherești, căci presupun viziuni și calcule de consecințe durabile.

Mulți în România actuală vor să blocheze schimbări apelând la intervenția președintelui țării. Înainte de orice, aceștia ar trebui să recitească legea fundamentală. Căci, în conformitate cu Constituţia ţării, „preşedintele reprezintă statul român” (art. 80), dar guvernul este cel care "asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art. 120). Este evident, din toate articolele, că Guvernul lucrează sub controlul  Parlamentului, că Parlamentul este cel care aprobă acordurile între state şi că preşedintele reprezintă statul român. Pe de altă parte, preşedintele, guvernul şi Parlamentul trebuie să conlucreze, respectându-şi reciproc competenţele. Președintele nu decide, însă, politica externă a țării și nu este constitutional să o facă. Am spus oficial, deja în 2012, că trebuie ieșit din „politica externă uninominală” – care, la drept vorbind, nu a adus nici un avantaj României în ultimii paisprezece ani. „Gândirea în condiţii de pluralism” poate fi un instrumentul  eficace, precum în orice democrație demnă de nume.

Unii invocă situația locurilor sfinte de la Ierusalim pentru a refuza evreilor dreptul de a-și stabili capitala acolo. Aducerea în discuția despre ambasade a locurilor sfinte  atestă cât de mare este încă nevoia de cultură și de informare în subiect.  În definitiv, suntem după două secole de acumulări noi în privința istoriei  de impact universal din celebra cetate. Tabloul este nou, iar replicile sunt, astfel, la îndemână. Invocarea locurilor sfinte în discuția despre ambasade este dintru început fără suport, căci nu este deloc firesc și nu scrie undeva , ca poporul din rândul căruia s-a înălțat Iisus Christos și din tradițiile căruia s-a împărtășit Mohamed să fie împiedicat să-și organizeze propria țară și capitala ei. Se înțelege că accesul international la locurile sfinte trebuie asigurat, dar posibilitatea ca orice iudeu, creștin și muslim să ajungă la Ierusalim are o reglementare distinctă și o va avea. Ea nu este afectată de amplasarea capitalei Israelului la Ierusalim.

Se mai invocă complicațiile care ar interveni în regiune. Nu se ia, însă, în seamă faptul că situația din Orientul Mijlociu  este gravă deja de decenii. Complicațiile erau și la decizia din 1967, când opiniile erau tot diferite și animate. Orientul Mijlociu nu se poate pune însă în mișcare spre o soluție durabilă fără noi și curajoase initiative. Peste toate, de respect te bucuri mai curând îmbrățișând o soluție care duce înainte, decât aplaudând statul pe loc.

Nu ignoră aproape nimeni că în jurul Ierusalimului interesele sunt diverse. Dar recunoașterea capitalei Israelului la Ierusalim nu închide șansa negocierilor, ci abia o deschide din nou. Așa stând lucrurile, respectul cel mai profund pentru cineva –  oricine ar fi – este nu să-l flatezi cu orice preț, ci să-i fi partener într-o întreprindere. Din nou trebuie spus că decizia din 1967 nu a scăzut, ci a mărit respectul pentru România în toate direcțiile, căci o nouă situație creează oportunități fiecăruia.

Poziția față de Ierusalim este test de integritate, înainte de toate, pentru că în joc este valoarea dreptate. Mulți o desconsideră, o relativizează, o stâlcesc. De aceea, se cuvine amintită o învățătură veche dar relansată de John Rawls, poate cel mai important gânditor politic al secolului trecut: Dumnezeu alege nu numai indivizi, ci alege și acele națiuni care știu să practice dreptatea. Este cel mai ușor să procedezi oportunist, dar, la urma urmelor, nu oportunismul este câștigător, cum se grăbesc să creadă  prea mulți.

Un gânditor francez de referință mondială astăzi, care inspiră guvernarea de la Paris, observa nu demult că „nu se poate deveni subiect (devenir soi) într-o țară care s-a abandonat. Și reciproc, o țară nu reușește să supraviețuiască dacă ea nu suscită în suficientă măsură dorința de a se lua în propriile mâini. Cu cât mai numeroși vor fi cei care nu se vor resemna, cu atât mai bun va fi viitorul lumii”( Jacques Attali, Devenir soi. Prenez le pouvoir sur votre vie!, 2014, p.179-180). Suntem, tot mai evident, la altă oră a istoriei, când se cere asumarea de sine a țărilor, iar pentru România  un astfel de apel are stringentă actualitate. Altfel, se vede bine ce a rezultat din “argumentările ” oportunismului – un “stat paralel” în interior și o politică externă fără idei și incultă în exterior. Neândoielnic maladii – care cer leacuri!

    <a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>