Andrei Marga, O simbioză istorică: Europa și Israelul

­­     Profesorul Andrei Marga întregește seria sa de studii strategice – după The Destiny of Europe (2011), Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică (2013), Ascensiunea globală a Chinei (2014), Ordinea viitoare a lumii (2017), România în Europa actuală (2019) – cu volumul Europa și Israelul. O simbioză istorică (Editura Rao, București, 2020, 320 p.). Publicăm coperta volumului și un fragment de prefața autorului.

 “Impresia multor oameni este că despre relația Europa-Israel se poate scrie la nesfârșit, căci istoria ei este infinit de bogată. Este, desigur, adevărat. Cum a sesizat deja Nietzsche, prin calitatea înaltă a învățării din comunitățile evreiești, chiar și în cele mai vitrege condiții, și  sub constrângerea la inovație, sub imperiul dificultăților pe care au trebuit să le înfrângă, fie și numai pentru a supraviețui, evreii au fost și rămân unul dintre popoarele ce pot contribui major  la dezlegarea crizelor de pe continent.

     Nu știam în 1992-1995, când am lucrat, ca decan, protector și apoi rector, la integrarea facultăților de teologie – ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică și protestantă –  în Universitatea Babeș-Bolyai că, pentru a face față diverselor solicitări,  voi înainta repede în lecturi și reflecții spre bazele însăși ale credinței. Nu știam, când în 1995, în calitate de rector al acestei universități, am decis înființarea Institutului de Studii Iudaice și Istorie a Poporului Evreu „Moshe Carmilly” și am semnat actul său de naștere, că voi amplifica continuu interesul și efortul de cunoaștere a iudaismului. Nu știam nici atunci când, în 1997, am pășit prima oară pe pământul Israelului și am sesizat direct unica sa istorie și impunătoarea sa dezvoltare modernă, că implicarea mea în cooperarea cu această minunată țară se va extinde. Nu știam nici un an mai tîrziu, în 1998, când am dispus, ca ministru al educației naționale, intrarea în normal a educației din România și absorbirea temei Holocaustului evreilor în manualele școlare. Nu știam nici când l-am însoțit, în 2000, pe președintele Emil Constantinescu la Ierusalim și mi-am dat seama mai detaliat de amenințările la adresa vieții în regiune. Nu știam nici când, în 2001, am primit premiul ACMEOR și Medalia Jerusalimului și am revăzut Israelul în plină construcție modernă.

În fiecare calitate pe care am avut-o am citit cât am putut de mult din autori evrei și despre Țara Sfântă. Impulsul pe care l-am primit din partea curentului din Germania favorabil recunoașterii osmozei germano-evreiești din cultura germană, reprezentat la un moment dat de Gershom Scholem, mai târziu de Jürgen Habermas, a fost esențial pentru mine. Am pus de la început sub semnul întrebării clișeele și prejudecățile, am gândit pe cont propriu și  am exprimat argumentele mele. Nici nu are cum să ajungă la realitate decât cel care este în stare să cugete onest și integru, să sesizeze faptele, dincoace de toate clișeele și prejudecățile, cu mijloacele proprii.

În 2012 am preluat o profesură la vestita Universitate Ebraică din Ierusalim – „cel mai bun loc de studii în afara Americii”, cum spune presa internațională de specialitate. Am perceput-o ca cea mai bună perioadă din viață! Ca ministru al afacerilor externe al României, am avut o discuție de o oră cu primul ministru Benjamin Netanyahu și o jumătate de oră cu președintele Shimon Perez, apoi ore întregi cu foarte calificații demnitari israelieni, și mi-am dat seama că, între timp, m-am îmbogățit cultural și pot să am o opinie proprie.

   Rezultatele perceptibile ale pașilor mei în cunoașterea evreilor și Israelului  sunt cărțile pe care le-am publicat. Am fost onorat să mi se solicite prefețe din partea unor intelectuali evrei cu certe realizări și am căutat să citesc cât mai cuprinzător, pentru a fi la înălțimea temelor. Am fost încântat să reunesc în volumul Frații mai mari (Hasefer, București, 2009) intervenții publice privind iudaismul și importanța sa pentru orice om de bună credință într-un context în care cunoașterea acestora avea nevoie de susținere. Am fost bucuros să adun în alt volum pe care l-am publicat, Emancipare, asimilare, disimilare (Hasefer, București, 2016), intervențiile mele publice pe aspectele juridico-politice ale vieții evreilor în Europa și ale emergenței Israelului performant de astăzi, pe un teren pe care stăruie și acum neclarități.

  Acum pun, cu aceeași încântare, în fața cititorului, reunite, intervențiile mele publice pe o temă care urcă necontenit, în bine și în mai puțin bine, în importanță – relația Europa-Israel. În bine, căci și Europa are nevoie vitală de Israel, ca și Israelul de Europa, încât este mereu oportun să observăm ce perspective se deschid, ce nevoi au apărut și ce inițiative se pot lua. În mai puțin bine, căci această relație, care din punct de vedere religios, istoric, cultural nu poate fi decât organică, înregistrează astăzi tot mai mult semne de confuzii în Europa. Aceasta se observă în recrudescența antisemitismului, în forme noi și sofisticate, și, desigur, în antisionismul ce se profilează din nou și în reacțiile lipsite de chibzuință ale unor europeni față de acțiunile de apărare ale Israelului.

Este important pentru a înțelege relația Europa – Israel să avem o lucidă imagine a ceea ce a însemnat triunghiul Ierusalim-Atena-Roma în emergența Europei. Am căutat să o dau într-o conferință pe care am avut onoarea să o susțin și tipăresc la Viena (Die Wiederherstellung des Dreiecks, Jerusalem, Athen, Rom, în Klaus Dethloff, Ludwig Nagl, Friedrich Wolfram, Hrsg., «Die Grenze des Menschen ist göttlich», Beiträge zur Religionsphilosophie, Parerga Verlag, Berlin, 2007, pp. 69-105).Nu poți despărți Europa de componenta culturală evreiască fără a o amputa de o parte a sufletului ei.

Este important pentru a înțelege această relație  să luăm în seamă indicatorii de performanță ai Israelului. Îi evoc sintetic.

Israelul întreține de multe decenii o temeinică dezbatere privind organizarea ca stat și organizarea statului ca stat de drept democratic. Începutul ei precede cu mult 1948, când, prin votul covârșitor în Organizația Națiunilor Unite, comunitatea mondială a recunoscut legitimitatea aspirației evreiești de a restabili statul evreu pe pământul strămoșesc. Israelul a afișat de la început o democrație vibrantă, într-un ocean de opoziții externe, și rămâne singura democrație din Orientul Mijlociu. În multe locuri din lume meritocrația s-a atenuat, dar Israelul menține unitatea dintre democrație și meritocrație mai bine ca alte state.

Israelul a trebuit să poarte, după 1948, repetate războaie pentru a supraviețui, fiind de cele mai multe ori singur. Statul evreu a și etalat una dintre cele mai bune forțe militare din lume, cu toate că tradițional evreii nu au avut acces la comanda regimentelor și diviziilor și nici nu păreau pregătiți de acțiuni militare. Nu numai că nici un soldat străin nu a participat la apărarea Israelului, dar între timp multe țări învață din pregătirea militară a tineretului israelian și din succesele logistice și strategice ale armatei israeliene.

     Israelul a construit o economie dintre cele mai performante din lume cu brațele cetățenilor săi și folosind inteligent și profitabil interacțiuni internaționale. Dintr-o țară de oameni reveniți pe pământul strămoșilor din peste șaptezeci de alte țări, care au trebuit ca nemijlocit să cultive un pământ cu peste nouăzeci la sută suprafață aridă, s-a înălțat o țară cu înaltă competitivitate în agricultură și industrie, axată pe inovație, care este unul dintre cei mai atrăgători parteneri economici pe glob. Nici o altă țară nu s-a construit într-un timp atât de scurt la un nivel de competitivitate atât de înalt, încât stârnește deopotrivă admirație și, inevitabil, invidie de orice fel.

  Israelul a înregistrat o dezvoltare economică uimitoare ce permite analogii fructuoase. „Tigrii asiatici” sunt termenul de comparație la îndemână. În raport cu orice țară care s-a dezvoltat după al doilea război mondial, Israelul întrunește însă o premisă rară: el nu are nevoie de programe culturale, căci dispune de cultură în mult mai mare măsură decât alții. Este elocvent faptul că peste jumătate din populație a absolvit studii superioare făcute serios, că educația copiilor, adolescenților și maturilor este pe primul plan, că orientarea spre creație este atmosfera însăși și că mari creatori de talie mondială apar continuu în Israel. În orice domeniu Israelul aduce în scenă an de an noi vârfuri de talie internațională, țara fiind deja printre supraputerile științifice și tehnologice de aztăzi.

Israelul nu a plecat în politica sa externă dintr-o poziție comodă. Statul evreu a fost însoțit de la restabilirea sa până astăzi de voința unor forțe considerabile de a-l distruge sau măcar împiedica ori compromite. Acest stat și-a generat însă continuu lideri capabili, care au examinat cu realism desăvârșit și înțelepciunea pe care o poate da apartenența la o cultură străveche și care au luat decizii care au permis înaintarea în contexte aproape fără speranță. Experiența Israelului probează, la rîndul ei, cât de hotărâtoare poate fi valoarea decidenților. De aceea, această țară rămâne mereu un partener la care nimeni, rămas realist și responsabil, nu renunță.

Este important, examinând relația Europa – Israel să luăm în seamă starea Europei, mai exact a nucleului ei, Uniunea Europeană. Mă refer sintetic la aspectele principale.

Spus direct, Uniunea Europeană nu mai este doar promisiunea trăită euforic din anii nouăzeci, ci și realitatea birocratizată, brăzdată de mișcări centripete și perplexă din ultimii ani. Starea ei nu se mai poate aborda cu speranța ameliorărilor pe care timpul le aduce. Ea reclamă acum reorganizări cuprinzătoare.

     Cu ani în urmă luam act de noua criză europeană și anticipam că pentru Europa unită de după 1993 va fi viitor doar sub condiția revenirii la democrație (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012, pp.454-473). Mai târziu am reiterat acest punct de vedere. Evoluția Uniunii Europene confirmă continuu această opinie.

Astăzi nici nu se mai invocă doar nemulțumiri punctuale  sau trăiri de situații privind evoluția europeană. Se vorbește, nu numai de englezii care au preferat brexitul și de regină, ci și de o cale nefastă, ce se înfundă, pe care Europa este conjurată să o părăsească, ca un fel de ultimă șansă. Nu ne aflăm, desigur, în fața alternativei „umanism sau barbarie”, pe care Husserl o vedea ultimativ la sfârșitul anilor treizeci în Europa. Dar nici nu este ceva liniștitor.

Unii numesc derapajul ce s-a produs între timp „postdemocrație” – societăți în care au loc alegeri libere, dar voința politică ce se impune este cea a „elitelor privilegiate” (Colin Crouch, Postdemocratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, p.13), în vreme ce cadrul decizional condamnă cetățenii la pasivitate (Hans Magnus Enzensberger, Sanfter Monster Bruxelles oder die Entmündingung Europas, Suhrkamp, Frankfurt am Main,  2013, p.60). După ce constată că „în multe țări ale eurozonei nu mai există astăzi de fapt democrație”, istoricii irlandezi propun „euroexit” (Brendam Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund, C.H.Beck, München, 2016, p.90). Italienii au dat în ultimii ani un vot important euroscepticilor, iar președintele francez mărturisea că, în cazul unui referendum, în Franța rezultatul ar fi „frexitul”.

        Asemenea indicii atestă, însă, o seamă de fapte.

       Bunăoară, unii europeni sunt prizonierii reprezentărilor anacronice ale statului. Ei cred că statul național ar fi la capătul puterilor, iar opticile suprastatale ar avea cuvântul în mod exclusiv.

Se cuvine, însă, asumată distincția dintre stat ca și coordonare a activităților unei comunități naționale și stat ca  impunere a granițelor înăuntrul Uniunii Europene. Ultimul, „statul controlor”, își poate reduce ponderea, dar „statul ordonator” rămâne condiție a funcționării democrației. Adevărul este că nici Uniunea Europeană nu poate fi funcțională dizolvând statele naționale ca ordonatoare ale rezolvării de probleme proprii și impunându-le din afară ce să facă. O nouă relație între inițiative naționale și valori universale trebuie elaborată astăzi dincoace și de statul autarhic, dar și de cosmopolitismul ideologic ce i s-a opus.

         Nu mai este ușor să faci astăzi plauzibilă ideea că democrația protejează legalitatea, drepturile și libertățile. Te contrazic repede cele ce se petrec în democrații existente: desfigurarea legilor și procedurilor, disprețul meritocrației și expansiunea mediocrității, amatorismul organizat tocmai în numele luat în deșert al atașării la universalismul valorilor. Dar nimeni nu te poate opri să gândești riguros democrația însăși și să faci distincția dintre democrația redusă la alegerea periodică a reprezentanților și „democrația ca formă de viață”. Democratizarea nu rezolvă toate problemele oamenilor, dar nici o altă formă de conducere nu rezolvă atât de multe precum democrația luată în serios.

        Peste toate, istoricul german Andreas Wirsching are dreptate când scrie că  „integrarea [europeană] în forma tradițională, ca proiect postbelic specific vesteuropean, este, în orice caz, la sfârșit. Timpul său a trecut, într-o epocă în care trebuie stabilite din nou prioritățile” (Demokratie und Globalisierung.Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015, p.228). Înșiși narativii Uniunii Europene, începând cu descrierea istorică și conceptele ei orientatoare, trebuie schimbați.

     „Blocada gândirii” este vizibilă în diferite țări. În multe dintre ele există oameni interesați să-și mențină pozițiile obținute în aparatele birocratice și de propagandă sau în economia darwiniană ce a ocupat terenul, care mai cred că „istoria s-a sfârșit”, iar ceea ce este reprezintă singura posibilitate.

      Spus direct, Uniunea Europeană nu se mai poate apăra decât schimbând profund organizarea ei actuală prin democratizare. Statul național - care este acum în curs de recuperare în diferite locuri, odată cu reconsolidarea rolului parlamentului național, ca depozitar al suveranității - nu devine etnostat câtă vreme subiectul voinței politice nu este redus la vreun grup etnic, iar procedurile de decizie sunt ale democrației propriu-zise.

     În mod interesant, chiar economiștii resimt nevoia democratizării.Prestigiosul economist britanic Roger Bootle nu a recomandat brexitul, dar nici nu s-a ferit să spună lucrurilor pe nume. El vorbea de patru cauze ale „crizei Europei”: „natura fundamental nedemocratică a Uniunii”, structura instituțională neadecvată, „decizii proaste” ale celor care conduc, „neînțelegerea a ceea ce este și a scopului” Uniunii Europene (The Trouble with Europe, Nicholas Brealey, London, Boston 2016, pp.332-334). La asemenea cauze, antidotul nu mai poate fi convențional.De curând, cel mai profilat economist european al orei, Thomas Piketty(Pour une traite de democratization de l’Europe, Seuil, Paris, 2017), a dat, împreună cu colaboratorii săi, un diagnostic deloc ezitant situației și a dus mai departe acuzarea de către Habermas a „autocrației postdemocratice” ce s-a instalat în Uniunea Europeană.

Tocmai în contextul schițat mai sus, resimt drept datorie să abordez mai direct relația Europa – Israel. O fac în acest volum convins că nu numai istoria multimilenară a evreilor, ci și Israelul actual constituie parteneri de dezbatere și surse importante de învățare pentru europeni. O fac, așadar, în trei coordonate majore: simbioza culturală europeano-evreiască din studiul de început al volumului de față (Cultura europeană și evreii), viitorul lumii (studiul Lumea geometriei variabile a supraputerilor) și viitorul statului Israel (din studiul final al volumului de față Viitorul Israelului). În prima parte a volumului argumentez în favoarea osmozei europeano-evreiești din cultura europeană. În a doua parte lămuresc formele noi și actuale pe care le ia antisemitismul în Europa. În a treia parte arăt că de mult consacrata inventivitate culturală a evreilor continuă cu inițiative intelectuale majore în zilele noastre. În a patra parte abordez viitorul Israelului ca stat de drept atașat democrației meritocratice, susținut de inovație tehnico-științifică și dezvoltare economică exemplară, de capacitate de apărare bazată pe inteligență și de o politică externă elaborată și pusă în aplicare de oameni de calificare certă”. (Din prefața la volumul Andrei Marga, Europa și Israelul. O osmoză istorică, Rao, București, 2020, 320 p.)