Câteva păreri despre microromanul “Zilele mele cu Renata”, de Alexandru Petria

Introducerea directă în miezul întâmplărilor creează o anume complicitate a personajului narator cu cititorul în “Zilele mele cu Renata”, romanul lui Alexandru Petria. Iniţierea tardivă în plan sexual aruncă personajul într-o extremă, a unui abuz de experienţe sexuale, destul de superficiale, deşi nelipsite de o anume duioşie faţă de femeile cunoscute. Personajul narator îşi arogă o libertate tipic masculină, lipsită de procese de conştiinţă, conformă mentalităţii amorului liber. Limbajul este pe măsură. Un limbaj întâlnit în viaţa de toate zilele chiar la intelectuali de rasă, atunci când simt nevoia să dea la iveală animalul din ei. Am putea găsi similitudini cu istorioarele amoroase din Decameronul lui Boccacio.

Naratorul nu dă atenţie detaliilor legate de preludiul relaţiei, subliniind şi în acest mod că nu e vorba de dragoste, care presupune implicaţii sufleteşti, ci de amor, de eros, în sensul cel mai puţin profund. Sunt derulate cinematografic doar scenele avansate. Deşi pe parcursul naraţiunii sunt descrise relaţiile cu mai multe femei, Renata este femeia care apare pe tot parcursul cărţii, ea constituind o relaţie obsesivă, de care naratorul nu reuşeşte să se debaraseze decât foarte târziu şi de care se cam ruşinează, nu doar din cauza lipsei de cultură a femeii, ci şi din cauza etniei, aceasta fiind ţigancă.

Portretul Renatei se creionează treptat prin intermediul dialogului dintre cei doi, dar şi prin completările făcute de narator. O femeie în aceeaşi măsură umilă şi brutală, dând dovadă de respect faţă de sine. În mod curios, cu totul surprinzător pentru cititor, Renata ajunge la un moment dat într-un spital unde este internată pentru depresie, dar nu ni se dă niciun amănunt despre motivul acestei depresii. Aflăm doar că sexul, în perioada internării, apare drept cel mai bun remediu al bolii. Ea dispreţuieşte arta, cu uşurinţa femeii necultivate, dar instinctul ei nu dă greş, comparând arta cu sexul cu prezervativ. Femeie temperamentală, cu iniţiative erotice, ea ştie să fie şi mamă şi soţie grijulie.

Celelalte femei, care apar pe parcursul istoriilor amoroase cu Renata, au fiecare câte o însuşire sau defect. Aflăm despre ele fie din alte capitole, care alternează cu cele în care e vorba de Renata, fie din povestiri independente, tot despre amor, care îşi găsesc loc în naraţiune sub pretext că au apărut în “Observator” şi naratorul nu vrea să lase nesatisfăcută curiozitatea cititorilor avizi de scene amoroase. Aflăm despre Monica, Oana, Ana, Viorica.

O figură feminină interesantă este Nadia, o doctoriţă septagenară. Femeie cultă, iubitoare de artă, Nadia nu dispreţuieşte amorul deochiat acceptând chiar o uşoară umilire pentru a-l căpăta, sugerând că la vârsta ei nu sunt de dispreţuit şiretlicurile intelectuale pentru a câştiga, fie şi numai pentru o partidă de sex, un bărbat tânăr. Nu are deloc complexe sexuale.

Apar şi câteva figuri masculine, un dramaturg care încă n-a debutat, Corin, şi un critic literar, Anton, a cărui soţie, Minerva, devine şi ea, alături de celelalte, amanta personajului narator, Marius Opran. La un moment dat, foarte pe scurt, ca să fie tot tacâmul sexual, este amintit sexul în grup, împreună cu Paul şi Doina.

Naraţiunea se termină destul de brusc, după moartea neaşteptată a soţilor Anton şi Minerva, într-un accident în Grecia. Moartea Minervei, pe care naratorul şi-ar fi dorit-o de soţie, pare să constituie un antidot pentru a putea pune capăt relaţiei tumultuoase, dar nedorite, cu Renata. Realitatea trece în ficţiune, ultimul capitol e identic cu primul, doar că prenumele Renata e înlocuit cu prenumele Minerva. O încercare de a salva amintirea unei femei şi de a anula amintirea alteia? De a folosi literatura ca remediu pentru rănile sufleteşti?... Posibil. Cartea lui Alexandru Petria are un final deschis.