„Caznele” (Preambul)

Este titlul celei de a 11-a carte recent tipărită de scriitoarea de la Chișinău Valeria Florea-Dascăl (Domnia sa este și colaboratoare a publicațiilor bistrițene). Cunosc și celelalte 10 volume: ele sunt fie de ficțiune prozastică, fie opuri de proză marcate de autobiografia autoarei sau rezultate din valorificarea documentelor de arhivă (organizate de așa natură, încât curg pe o albie epică, așa cum este și cea de acum).
Deși prozatoare, e interesant cum își dezvăluie și un fond liric prin titluri, începând cu cel de debut (2oo3) până la cel de acum. Iată: „Desertul amar”, „Iertarea în straie de ploaie”, „Arde gheața de pe gură”, „ Femeia de la picioarele bărbatului meu”, „Ecoul dragostei dintâi” ș.a.
Proaspăta apariție editorială (Editura Pontos, Chișinău) își dezvăluie încă de pe pagina de titlu
conținutul și apartenența la o anume specie culturală: „Monografie documentar-publicistică în baza materialelor din dosarele desecretizate ale victimelor regimului comunist și a mărturiilor persoanelor supuse represaliilor.” Eu adăugând: Din spațiul trăit de românii de dincolo de Prut (numit Moldova, Basarabia și acum Republica Moldova, o republică ciuntită de bolșevici).
O repede foiletonare (ca un preludiu la lectura răbdătoare ce va urma), impresionează, de la început prin bogăția fotografiilor reproduse și a documentelor olografe sau tipizate (aproape 100 , în cele 172 de pagini), ale celor rămași la baștină și ale celor aruncați în așa-zisele „lagăre de corecție prin muncă”( numite astfel cinic de către hoardele comuniste rusești ), de fapt, adaugă scriitoarea, „lagăre de exterminare”.
Monografia (cum o numește Valeria Florea-Dascăl) are și fulgurații autobiografice, datorate unor amintiri proprii, din vremea copilăriei; iar ici-colo se întâlnesc pasaje dialogate, ceea ce dă textului un discurs publicistic vioi, ferindu-l de reconstituiri aparent sobre.
Tenta lirică semnalată la începutul însemnării mele pâlpâie și în titlurile celor șapte capitole care se înșiră ca un fel de emoționantă confesiune: „Eu i-am știut de oameni onești”, „Eu n-am mințit poporul”, „Vreau libertate !”, „Viața-i o luptă”, „Lupta e o durere !”, Ajunge !” și titlul vibrant din final „Doamne, ocrotește-i pe români !”
O invocare, o chemare, o rugăciune, un strigăt al speranței de peste Prut încoace.