„Ecoul Dragostei Dintâi”

Cum am lectură recentă din cele două cărţi ale Veronicăi Oşorheian, acum, după ce am parcurs volumul „Ecoul Dragostei Dintâi” al Valeriei Florea-Dascăl (Ed. Pontos, Chişinău, 2013), observ o apropiere între cele două scriitoare, nu atât tematică, mai degrabă de ton.
Dar, înainte de a nuanţa enunţul de mai sus, remarc hărnicia celor două: Veronica Oşorheian scoate, de la debut, în ultimii 13 ani 12 cărţi, iar prozatoarea basarabeancă – 8, într-un interval de 10 ani. Nu mai zic de faptul că sunt apropiate ca vârstă (în episodul trei al vieţii).
Precumpăneşte în tomurile lor evocarea, la cea dintâi a copilăriei, la cealaltă a dragostei. Amândouă privesc înapoi (”peste umăr” – ar zice scriitoarea de la Alba Iulia), cu nostalgie duioasă, pigmentată adesea cu o blândă ironie.; dar nu siropoasă, ci de un sentimentalism atent strunit.
La Valeria Florea-Dascăl mai toate cărţile sunt un fel de „curriculum amor” interior, o autobiografie, pe o unduire de halo al ficţiunii. Dar discursul narativ e un şirag de povestiri, nu o dată interferând de la un text la altul. Căci epicul e pliat pe doi piloni: satul natal şi cimitirul, în jurul cărora se ţes elemente purtătoare de o diafană simbolistică, de pildă: caisul, perdeaua, doamna Vera, albinele, talentul, laleaua roşie sau plăcuţa pentru mormântul Dragostei Dintâi.
Aşadar, povestirile, deşi autonome compoziţional, au totuşi un liant între ele. Doar o exemplificare: personajul Vera, cu spiritul ei sprinten de octogenară, străbate mai toate prozele şi face, deopotrivă, legătura între cei doi catalizatori narativi: satul natal şi cimitirul.
Precumpănitor la autoare este dorinţa de confesiune, dar cu pretenţia că scrie „obiectiv despre toate”. Amintirile nu sunt relatate cu vivacitatea sfătoasă a povestitorului din Humuleşti. Specific acestor pagini povestite este un fel de du-te-vino susţinut temporal de relaţia prezent-trecut; prezentul fiind o ramă care încadrează povestitul.
Peste zeci de ani, adică în timpul prezent al scrierii, Dragostea Dintâi e numit „bărbatul mai mare decât mine cu o zi” – sintagmă ce capătă rostul unui laitmotiv liric. Undeva se face un fel de rocadă a identităţii: Dragostea Dintâi devine doar „el”, în schimb „ea” e numită obsedant „Femeia cu mâinile mici şi dragoatea mare”.
Lectorul este tentat câteodată să sesizeze o undă proustiană, prin mecanismul memoriei involuntare, ea susţinând, de altfel, acea glisare între cele două timpuri. Mărturisirile au tonul unui taifas, scriitoarea adresându-se uneori cititorului astfel: „(...) puteţi judeca după următorul fapt”. Sau: „Astăzi sunt doamna(...) cutare. Sau: „Vreau să vă dezvălui(...).
Ei bine, avem a face cu o carte despre dragoste şi tristeţe, numai că aceste povestiri nu pot fi... povestite, rezumate, ci... numai citite.