„Comorile neamului”

La început, răsfoind volumul (2013) şi văzând mulţimea de fotografii reproduse, îţi zici că ai a face cu o carte album a scriitoarei de la Chişinău Valeria Florea-Dascăl. Zăbovind însă pe pagină, ţi se conturează o altfel de părere. Desigur, e admirabil efortul de documentare, împreună cu fiul ei, de cercetare, descoperire a tot felul de documente ale zecilor de ani din urmă, în căutarea (nu a timpului proustian) a unui timp bogat de sevă şi învăţăminte.
Tu, cititor, te întrebi unde e încadrabilă cartea aceasta. La epic, la monografic ? Unde o aşezi , pe un palier beletristic sau arhivistic, istoric, onomastic, lingvistic. ?
Scriitoarea e în căutarea unui nume, al vechii sale familii, dinspre bunică - Şatravca. Însă întregul ei demers conturează un personaj: Numele.
Cartea are tensiune narativă tocmai prin efortul, îndârjirea, strategia autoarei de a reconstitui o lume revolută. Sunt secvenţe dialogale, descrieri, povestiri menite să dea vioiciune efortului reconstitutiv, adesea marcat de emoţie. Notează ea la un moment dat: „Însă vedeam numai foile îngălbenite, scrise pe unde mai citeţ, pe unde mai puţin, cu semnături şi ştampile pe ceară roşie. Faţa mi se făcuse de aceeaşi culoare, iar mâinile îmi tremurau de emoţie. Citeam şi îmi făceam în grabă notiţe, de parcă din clipă în clipă urmam să fiu deposedată de dosarul pe care îl consideram o comoară.”
Sau: „Îmi şterg repede lacrima, deoarece trebuie să scriu despre o cununie” – a cuiva din neamul Şatravca de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. Un document de arhivă stă, zace impasibil, însă sciitoarea, cercetându-l, îl însufleţeşte, pentru că doreşte să comunice şi altuia miezul lui. Aşa încât se întâlnesc mereu adresări cititorului de acest fel: „Dar să revenim…”. „La un moment dat am avut impresia că…” „În continuare îi vom lua în vizor pe…” Sau: „Iată-ne ajunşi, imaginar, desigur, în anul…”
Prin urmare, „Comorile neamului” nu e o monografie de familie, ci povestea unui fel de bazin hidografic în care curg destine, drumuri, vieţi, bucurii, suferinţe, toate străbătând straturi de înaintaşi. Cartea coboară spre rădăcini, prin cuvânt şi imagini fotografice (bărbaţii, femeile, copiii toţi sunt foarte frumoşi). E o reconstituire care întăreşte prezentul şi îl înalţă. Ea iscă o firească întrebare, valabilă pe orice meridian: Ce am fi noi fără a ne cunoaşte moşii şi strămoşii ?
Valeria Florea-Dascăl a dorit să lase urmaşilor o istorie a înaintaşilor ei nu pe internet, nu slujindu-se de pelicula filmului ( a lucrat peste 20 de ani la Televiziunea Republicii Moldova, atrăgând telespectatorii mai cu seamă prin serialul „Schiţele Valeriei Dascăl”), ci să încredinţeze această istorie cuvântului tipărit, imaginii imprimate pe hârtia albă.