Nonficţiune din preaplinul sinelui

Basarabeanca Valeria Florea-Dascăl este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. În tolba ei de scriitoare se numără cărţile de proză Brad frumos cu amintiri, Desertul amar, Antisomn, Iertarea în straie de ploaie, Arde gheaţa de pe gură şi (recent apărută) Femeia de la picioarele bărbatului meu. Despre acest recent volum va urma să mă ocup, dar înainte de asta aş dori să luminez câteva momente din biografia autoarei. (Pentru cititorii revistei Mişcarea literară, Bistriţa – unde, cu puţini ani în urmă, a apărut un amplu interviu luat scriitoarei – ce urmează e aproape ştiut).

Absolventă a Facultăţii de Jurnalism de la Chişinău, Valeria Florea-Dascăl avea să lucreze peste 20 de ani la TV Moldova. Una dintre emisiunile sale – Schiţele jurnalistei Valeria Dascăl – provocase atâta interes telespectatorilor basarabeni, de toate vârstele şi profesiile, încât devenise un reper de maximă audienţă. O cunoştinţă din zona Soroca îmi spunea că omul de rând, dacă era la coasă, lăsa coasa şi alerga la televizor, iar cafenelele, care aveau aparat tv, deveneau neîncăpătoare la ora aceea.

Circumstanţe neaşteptate au pus-o în situaţia de a părăsi televiziunea (care fusese pentru ea posibilitatea cotidiană de a comunica cu virtualii receptori ai străduinţelor sale jurnalistice, un „modus vivendi”).

Apoi, în 1997 şi-a urmat soţul în Austria; Petre Dascăl era numit Şef al Delegaţiei Permanente a Republicii Moldova pe lângă OSCE din Viena. La încheierea misiunii sale, soţia rămâne la Viena, pentru ca tânărul Dascăl să îşi continue studiile. Valeria Florea-Dascăl avea să revină definitiv la Chişinău în 2007, când soţul se afla pe patul de moarte . Va urma un an când nu-i va fi cu putinţă să scrie, „când am tăcut” – cum mărturiseşte ea în preambulul cărţii Femeia de la picioarele bărbatului meu.

Ei bine, încerc să dibuiesc ce resorturi lăuntrice au putut-o ajuta, determina să treacă de la un registru al comunicării la altul; de la imaginea vizuală directă, facilitată de televizor, la cea construită, sugerată de cuvântul scris, deci,la literatură.

Am observat că reflexele în creaţie au rămas aceleaşi, fără să vrea, scriitoarea nu şi-a trădat prima iubire. Valeria Florea-Dascăl scrie ca şi cum proza sa e o alternativă, o prelungire a fostei sale ipostaze de creatoare de emisiuni tv. Redactorul prefaţator al cărţii de acum – Marcela Mardare – face o remarcă de profunzime pentru scriitura autoarei: „Realitatea este observată instantaneu”, detaliile, nuanţele, semnificaţiile lor sunt descoperite „cu ajutorul camerei de luat vederi, pe care o poartă cu sine, în minte şi în suflet.”

Reţin, pe această idee, încă o afirmaţie a doamnei Mardare:

„Lectura celor şase cărţi ale semnatarei m-a convins că Valeria Florea-Dascăl îşi scrie proza, continuând, de fapt, ideile promovate în cadrul emisiunilor sale televizate. Liniile de subiect se împletesc între ele, completându-se, întregindu-se şi reliefând trecutul de care se simte ataşată, prezentul pe care-l trăieşte plenar şi viitorul în care îşi pune mari speranţe.”

Recenta carte e organizată în cinci capitole de proză scurtă: (autoarea are predilecţie – a se vedea şi titlurile volumelor anterioare – pentru titluri fie lirico-nostalgice, fie provocatoare): „O vară cu lilieci”, „Îngheţuri devremi”, ”Continentul vienez”, „De patru ori femeia” şi „Fericire – floare de nu-mă-uita”.

Prozele din acest volum nu pot fi încadrate într-o specie consacrată, ele sunt reconstituiri din viaţa personală a scriitoarei, fiecare text având însă un nucleu narativ (cumva) autonom. Valeria Florea-Dascăl se scrie pe sine într-un demers care porneşte de la o secvenţă trăită şi curge apoi spre ambiguitate sau metafizic.

Nu întâmplător, legând amintirea de fictiv (de fapt, ficţionând amintirea), nu se sfieşte să depăşească anume conveţii de scriitură, inserând ici-acolo imagini foto, care nuanţează un portret, un loc, un peisaj. O face nu din neputinţa de a stăpâni cuvântul, ci pentru a da un spor de pregnanţă actului său artistic, convinsă fiind că două domenii ale artei pot interfera. De pildă, Cireşe daco-romane are însoţirea fotografică a bătrânului de la Sarmizegetusa, care şade pe o bancă de lemn, îmbiind o cană de cireşe

Valeria Florea-Dascăl ilustrează ipostaza scriitorului de proză care, relatând o întâmplare proprie ori făcând portretul cuiva (trecute, inevitabil, prin filtrul sensibilităţii proprii), ridică întâmplarea, omul, în planul ficţiunii, căci „X” nu mai e „X”, ci „X Valeria Florea-Dascăl”. Persoana devine personaj. Textele devin un fel de dialog deghizat între memorie şi „carpe diem”: ele sunt expresia unei concomitenţe trecut/prezent, a unui du-te-vino continuu şi neaşteptat (pentru cititor). Mereu se întâmplă o alunecare a timpului, de la prezent la trecut şi înapoi, o glisare între planul evocării şi cel al prezentului, cele două stimulându-se reciproc, iar dacă cititorul nu e atent, se trezeşte la un moment dat păcălit, aceasta chiar dacă reperele sunt aceleaşi: fiul, soţul, bunelul, mama, bunica, tata, satul de baştină sau obsedanta televiziune.

Firul epic se întinde, printr-o ţesătură de conotaţii, de liante, de abateri, căci memoria involuntară e neastâmpărată. De aici s-ar putea ivi un lest, un frunziş care să îngreuneze interesul de lectură al cititorului; dar, de cele mai multe ori, acest impediment e depăşit, căci cititorul dobândeşte revelaţia parabolei sau cheia pentru decodarea demersului narativ.

Să ne oprim asupra textului eponim Femeia de la picioarele bărbatului meu. Mai întâi suntem aduşi într-un cimitir, unde naratoarea (am s-o numesc N) vine la mormântul soţului şi remarcă prezenţa unei unei femei, pe care o numeşte Actriţa, aşezată la mormântul Poetului. Deosebirea dintre buchetul ei de flori şi cel al Actriţei o duce pe N cu gândul la o florăreasă, apoi la soţul ei aflat sub glie. Revenind la cimitir, N remarcă mormântul unei femei ”din stânga bărbatului meu”, pe care o numeşte în sinea sa (de ce?) Profesoara. Se petrec schimbări de chenare (ca într-o structură tv.), de gros şi prim-planuri. Alternează apoi (dacă e să rezumi o proză a acestei scriitoare, e inevitabil să foloseşti mereu acest „apoi”) o secvenţă de parastas, cu gânduri la soţul defunct, apoi alta cu o staţie de autobuz. Se revine din nou la cimitir şi textul se încheie cu două pagini neaşteptat de dramatice. Plivind iarba din jurul mormântului, N ia abia acum în seamă mormântul unei tinere din josul mormântului bărbatului ei. Îl primeneşte şi pe acesta, dar ,cu ochii spre „căpătâiul soţului meu”, i se adresează acestuia, cu un fel de blând reproş: „Ai la picioare o tânără, înseamnă că nu-mi duci dorul.” Urmează câteva fraze legate de soţ, fiu, flori, ca apoi să ţâşnească strigătul către mormântul tinerei de la „picioarele bărbatului” ei: „Nu tu, ci eu trebuie să fiu la picioarele lui!”

Tu, cititor, ai deodată revelaţia că prinzi o reverberaţie (venită din vremuri de demult) a unui ceremonial al perechii rupte abrupt de moarte.