Mozaic narativ. Realitate secundă (Basarabia)

Cuvintele de sus îndreptățesc titlul, treptat, pe măsură ce lectorul își înaintează citirea cărții „Ne-MOARTEA Speranței”. Autoarea, apreciata scriitoare Valeria Florea-Dascăl, a editat-o, precum altele, la Ed. Pontos, Chișinău, 2022.
Mai întâi, volumul e atrăgător prin frumusețea celor două coperți (realizate de Liubovi Ceban). Coperta I e un fragment din pânza unui pictor spaniol (sec. al XVIII-lea), ”Immaculata Concezione”. În „Argument”, scriitoarea ține să se știe că „în prim plan e Fecioara Maria, mergând, fără teamă spre ceea ce îi este predestinat de Cel de Sus. Am văzut în ea întruchiparea Speranței, care nu știe de moarte.”
Inevitabil, cititorul e pus într-o stare de plăcută dilemă, după ce vede coperta a IV-a, cu fotografia autoarei. I-a fost făcută într-o librărie; e într-un taior alb și ține în mâini o carte deschisă în așa fel încât secvența seamănă cu o invitație, o chemare. Dar imediat se ivește un mecanism al comparației: sobrietatea impresionantă a Mariei si chipul frumos, de o voioșie feminină, al Valeriei Florea-Dascăl. Mai mult: Mie mi s-a întâmplat și următoarea reacție, la sfâșitul câte unui text din cele 40, ce cuprinde volumul: Să contemplu una din cele două imagini reproduse pe coperți, ca un fel de a mă hotârî care din cele două se potrivește, ilustrativ, textului narativ.
Hotărând titlurile, scriitoarea lasă impresia că se răsfață, unele fiind incitante, ademenitoare, metaforice. Iată: „Țara noastră cea cioplită”, „La început au fost părinții”, „Vai de pielea noastră”, „Dor de cireșe și oameni buni”, „Prietenele din viața următoare”, „În pofida războiului - înfloresc ghioceii”.
Cartea conține adesea pagini cu însemnări care pot stârni cititorului impresia că autoarea reface, prin cuvine, un prezent imediat, viu sau, dimpotrivă, încredințează cuvântului amintiri potolite, din trecutul copilăriei până în prezentul pe care are puterea (în ciuda unor suferințe, răni sufletești) să-l trăiască afectuos și înțelept. Mi-e la îndemână să-mi susțin aprecierea aceasta referindu-mă la ultimul text narativ - „În pofida războiului...”. Îngrijirea viței de vie, procurarea unei scări pentru îndeletnicirea aceasta, îi stârnește un freamăt sufletesc, o stare de împăcare în care viața ei trebuie trăită, în ciuda absenței fără întoarcere a soțului. Preocuparea diurnă de acest fel îi atenuează și ecourile cumplite ale războiului din Ucraina. Adesea, o stare de vioiciune se iscă, cum este aceea pe care o relatează despre cum descoperă lângă zidul casei „pâlcuri de ghiocei”, de care se simte atașată fiindcă, asemeni ei, florile acestea „caută soarele - izvorul vieții, a toate dătător.”
În „Dor de cireșe, copilărie și oameni buni” (iată trei cuvinte care desenează un traseu al existenței), titlul este exiomatic, căci are un subsidiar străveziu: nevoia de a comunica, de a dialoga. Deopotrivă, asocierea cireșe, copilărie, oameni buni e un fel de generic al drumului făcut până în satul natal, Chiperceni, dar e și o deprindere , o momeală, pentru a stârni curiozitatea cititorului.
Alternarea prezent-trecutul apropiat, chiar dacă ține de o realitate secundă, ea este vie și, nu o dată, dorește să facă apel la calendar în felul următor: „...în pragul zilei de 8 Martie a anului 2018”. Altfel, se întâlnesc microreportaje despre călătorii, dintr-un timp, mai aproape sau mai depărtat, tot timpul raportate însă la prezentul imediat.
Valeria Florea-Dascăl scrie de parcă cititorul ar fi alături, la aceeași masă, căci, uneori, își mărturisește (adolescentin) aprecieri de genul acesta: „Jos pălăria în fața unui asemenea om !”Reconstruind, creionând profiluri, parcă ea, scriitoarea, vrea să fie cea dintâi căreia să-i fie cunoscute calificativul, aprecierea.
Nu este prima carte în care autoarea să nu facă referiri la o rană de proporții naționale - deportarea din vremea regimului stalinist. Elocvente sunt episoadele de genul „Țara noastră e cioplită” sau „Reflecții pe marginea „Dosarelor Siberiei”. E schițat traseul deținuților deportați, sunt înșirate tușe ale unor destine marcate de regimul terorist-postbelic, oameni din Chiperceni, cunoscuți de prozatoare încă din copilărie.
Numai că nu se sfiește să afirme despre prezentul conaționalilor că se trăiește „teatrul absurdului, în care ne-am pomenit.”
Închei cu rândurile de început ale cărții „Speranța moare ultima - spune o zicală din popor. Vin să o contrazic, afirmând că speranța nu știe de moarte.”

Cornel Cotuțiu