Concert cu isonari

                         Viaţa într-un scaun, la 90 de ani, nu este chiar o fericire. Dar dacă te cufunzi în tristeţi, e şi mai rău. Şi fiindcă în familia noastră s-a murit „cu capul sus”, adică s-a păstrat luciditatea până în ultima clipă, încerc să-mi compensez necazurile făcând activităţi care să mă relaxeze. Munca la bucătărie este o astfel de activitate, dar din tinereţe mă vizitează şi muzele, scrisul şi pictura mi-au adus de tânără şi unele satisfacţii.

                          Dar... la noi în familie s-a cântat! Tatăl meu avea o voce de tenor de o sonoritate impresionantă şi uneori cântau cu mama cântece populare sau romanţe, care mi-au rămas în suflet ca amintiri de familie. Iar eu am învăţat de mică să cânt la muzicuţă şi în clipe de adâncă reverie răsuna casa de cântecele mele! Ştiam cânta arii din opere, sau cântece populare şi această activitate mă destindea, dar uneori putea deranja pe soţul meu care fie că se odihnea, dar mai ales privea meciuri de fotbal sau de tenis la televizor. De aceea, ce mi-a venit în minte? În curte avem un colţişor de verdeaţă (vie) deci umbră. Ce-ar fi să-mi satisfac această plăcere în curte, la ore de după-masă, când nu se vede nicio mişcare pe stradă? Zis şi făcut!

                            Şi cânt eu „cu foc” o zi şi mai cânt şi a doua zi de vară, dar în a treia zi ce aud? Când încetez de cântat, un concert de urlete ale câinilor de prin vecini îţi spărgeau urechile! Şi-mi zic, că un vecin care are un câine „mai de soi” şi care de obicei nu suportă pe niciun trecător pe drum fără să-l latre, a simţit nişte copii şi-şi face meseria. Aşa că încetez şi aud că şi ei tac. Şi ca să mă conving, încep iar o melodie scurtă, dar „isonarii” iar mă îngână!

                             AUZI  JAVRELE! Mi-au tăiat şi această plăcere, „ultima nădejde de realizare artistică!”

                              Şi-am scris, metaforic vorbind: BUCURIE : Când nu mai pot să zbor pe sus/ Şi viaţa merge spre apus,/Mă oglindesc şi eu în baltă,/Deşi ea n-are faţa-naltă!/Însă în luciul ei modest/E cerul clar, azur onest,/ Până ce vântul în furie/ Îmi ia şi astă bucurie!

                               Ah, artele!