Confesiunile lirice ale Anei-Maria Păunescu

           După ce s-a spart liniștea care se adăpostise ani la rând în sufletul ei și a început să dea ochii cu oamenii care au avut inimile deschise pentru iubire și adevăr, Ana-Maria Păunescu, fiica regretatului nostru poet Adrian Păunescu, a ieșit la rampă cu două volume de versuri intitulate sugestiv ,,toate poeziile pe care nu ți le-am scris ” (2022 ) și ,, ai vreme să vorbim ? ” (2023) pe copertele cărora sunt imprimate desenele fiicei sale Alexandra, aflată la numai câțiva anișori. Sunt confesiuni lirice scrise cu lacrimile durerii  pricinuite de pierderea prea devreme a  tatălui său : ,,când toate parcă-s duse în uitare/ Și numai cerul de albastru-i gata,/ Mă uit în jur și simt că n-am pe nimeni/ Din ziua-n care nu-l mai am pe tata ” (Biografie). Pe unul dintre volumele pe care mi le-a oferit cu prilejul lansării  de la Năsăud, mi-a scris cu litere cursive : ,,Domnului Mircea Daroși, de la fetița care încă plânge ”. Autograful m-a impresionat foarte mult și am început să caut sensul acestei formulări atât de semnificative în structura fiecărui vers. Și fără îndoială că l-am găsit. Ana-Maria scrie o poezie la   temperatura artistică  a adevăratelor valori literare. Nu îl concurează pe tatăl său și nici nu stă în umbra lui, ci face totul pentru el, din iubire și din dorul pe care i-l poartă. Cine citește poezia Anei- Maria, e ca și cum l-ar citi pe Adrian Păunescu. Ea crede în poezie, după cum mărturisește într-un interviu :. ,,M-am născut pe 25 decembrie 1990, într-o casă de poezie și aer de Crăciun și cred în ea ”.

            Înterogațiile ei retorice : ,,Dacă m-aș fi născut poezie ”/ Dacă tata/ din greșeală/ M-ar fi făcut poezie ?” sunt idei care pot fi luate drept cheia de boltă a crezului său literar. Expresivitatea cuvintelor, muzicalitatea și ritmul versurilor, ca și bogăția figurilor de stil, fac parte din registrul său poetic  ce îi dezvăluie sensibilitatea  și prospețimea simțirii. Ana-Maria Păunescu scrie o poezie de meditație, cu adânci resorturi de spirit românesc și adieri metafizice. Vede lumea și viața prin ochii tatălui ei pe care îl iubește cum nu ne putem închipui.

           Scriitorul Dinu Săraru spune   că Ana-Maria vine din stirpea celor aleși, care prin talentul ei exploziv are virtutea de a înnobila poezia românească actuală prin sentimentul emoției și al suflului liric întâlnit atât de rar în poezia scrisă de tânăra generație.

             Primul volum se deschide cu poezia ,,Geamul”, o  metaforă cu profunde reflecții existențiale: ,,s-a spart și geamul, ușa e deschisă/ Ca la-ngropări îi suntem vieții  scut,/ Iar lacrima din podul greu coboară/ Alunecând pe sarea sa tăcut”. Finalul este esența care dă titlul poemului: ,,De dor de tată sau de drag de mamă,/ În plină pace sau în plin atac,/ Ca lacrima din ochii altor vremuri/ În geamul casei mele mă prefac”. Autoarea se află dincoace sau dincolo de  Geamul cu care se deschide această panoramă a vieții.

          Motivul literar care predomină în poezia Anei- Maria este ce al dorului, nesățiosul dor de viață și dor de ducă, dor de dialog, de oglindire în celălalt, dor de comuniune și de cuminecare… : ,, Cu cât te caut, te mai uit puțin/Și mă ridic plângând de dor de tine/ Și uit să plec, la fel cum uit să vin,/ Din vechea  poză care ne conține” (Conținut) În același context se înscrie și poezia ,,Înainte de joi”, unde  cuvântul dor devine un laitmotiv: ,,Și aș pleca de dor de dor de tine/Până la capăt de lumini celeste,/ Acolo unde nu mai sunt  cuvinte/ Acolo unde așteptare este”. Amintirile o copleșesc, visele se țin laolaltă, devenind și ele motive literare  pentru creația sa :,,Voiam să-ți spun că te-am visat azi-noapte/ Mi se părea că-i important să știi,/ Visam c-avem un sat numai al nostru/ Și-n jur zburdau în cerc câțiva copii./ Se lumina de ziuă și de noapte/ În visul meu, visat c-un singur ochi/ Și lacrimile-mi șiroiau pe perne/Ca-nchinăciunea după un deochi”(Te-am visat  azi noapte).

           Infinit și Gelozie sunt două  poeme scurte, dar admirabile, care oferă un moment de o reală trăire emoțională, ca apoi în poezia ,,Ești matematică pură”, scrisă în vers liber să întâlnim asocieri  între termenii matematici și sensurile vieții.

         Sub forma unei întrebări retorice este intitulat volumul ,,ai vreme să vorbim?”, însoțit de un motto care  face parte din poezia ,,Rugăciune”: ,,Mă rog pentru un ultim, laș botez :/Ajută-mă să nu te mai visez!” Poezia ,,Chestionar” este un compendiu dramatic al întrebărilor pe care autoarea și le pune sieși, dar și tatălui său. Aici dialogul are și un caracter profund social. Ea vorbește  despre frământările vieții, despre literatura de azi, despre riturile trecerii , despre câte avem pe  pământ ,,… și mai bune și mai rele/ Și-nchisori și libertate / Și-a putea și nu se poate/ Și noroi și stele”, cum spunea poetul la vremea sa. Poemul se încheie cu întrebările: ,,Și tu ?/ Tu ce mai faci ?/ Avem vreme să vorbim ?”, care dau impresia că cele două personaje stau față în față și dialoghează.

           Prezența  prin absență a tatălui său este conturată și în poezia ,, Pod între palme”: ,,Când vocea mea ca tine îmi vorbește/ Și mă scufundă-n vămi și-n amănunt,/ De la un mut învăț să leg tăcerea,/ De la un mort învăț să mint că sunt ”. Poemul ,,Absurd”, construit pe un paradox, culminează cu dorința unei posibile prezențe prin absență: ,,Dar nu-mi imaginam că n-o să vină/ O zi să-mi fie dor să mă mai minți/ … Absența ta spre tine mă conduce/ Te chem.. Te uit. Și-mi fac cu stânga cruce”.

          Surprinzător de actual și bine structurat este și poemul ,,Obloane trase”: un poem care ascunde în metaforele sale multe realități ale vremii în care trăim: ,,O țară cu ferestre închise/ o țară cu negustorii închiși în propriile culturi/ O țară cu obloanele trase”. Sunt imagini de film, un film ,,pornit mereu din același punct”.

          Poezia Anei-Maria este o bijuterie literară care o reprezintă sub toate aspectele frământărilor sale lăuntrice.