Constantin întemeietorul sau Traian ?(2)

Într-o scrisoare către împărat, Pliniu cel Tânăr (fiul - naturalistului Pliniu cel Bătrân) ceruse sfat cum să procedeze cu creştinii, ştiut fiind că înaintaşii săi, începând cu Nero au persecutat pe creştini cum îi tăia capul, adică abuziv. Cum imperatorii s-au declarat zei, pretinzând închinare, creştinii n-au voit. Închinarea nu se cuvine nici lemnelor, nici naturii din jur, nici vreunui om, ci doar Ziditorului Universului şi Omului.
Iudeii trăitori la Roma, înainte de a a se dezvolta creştinismul, au refuzat ridicola închinare la un om, fie el şi împărat. Pentru ce să te închini cuiva care are atâtea scăderi fizice şi morale, iar azi e şi mâine devine „cenes et polvere”( cenuşă şi pulbere)? . Din aceste motive, Caligula a dat un ordin prin care evreii au fost alungaţi din Roma. La fel se vor opune creştinii, preferând moartea, ceea ce se considera o sfidare a autorităţii imperiale.
Traian îi răspunde lui Pliniu că „nu trebuie să fie urmăriţi creştinii, dar dacă se află în faţa autorităţilor şi se recunosc a fi creştini, să fie pedepsiţi”. Se făceau abuzuri grosolane. Urăşti pe X ? Vrei averea lui Y ? Ai o dispută cu Z? Simplu: îl pârai că e creştin şi ţi-ai rezolvat problema.
După aceste „preţioase indicaţii imperiale”, creştinii vor fi prigoniţi (cu interludii pacifice) mai bine de două sute de ani pe o bază zisă „legală”. Prestigiul lui Traian a fost temelia legii –a unei legi evident nedrepte, căci altfel, toate felurile de religii erau permise în marele imperiu. Cum aceşti creştini nu se înghesuiau să intre în armată şi nici nu iubeau războaiele, asuprirea, iată motive pentru mulţi stăpânitori lumeşti să folosească forţa statului împotrivă-le.
Abia peste două secole, în 313, un alt împărat, implicat şi el în sângeroase lupte pentru conducerea Imperiului Roman va da un edict, cel „de la Mediolanum”, prin care creştinismul va deveni „religo licita” –religie legiuită. Atenţie! Doar un fel de libertate de conştiinţă, păgânismul trăind bine mersi mai departe, creştinismul fiind socotit doar o religie a celor de jos: sărăcimea, sclavii; prea arare aristocraţii, autorităţile.
O teorie extrem de greşită şi de răspândită zice că creştinismul răsare într-o vreme când zeii erau pe ducă, erau în amurg (vezi „Amurgul zeilor” a lui Wagner). Nu, nicidecum, iar sinaxarele vorbesc despre eroica luptă pentru doborârea idolilor şi pulverizarea religiei celor ce se închinau pietrelor şi lemnelor.