Sf. Constantin cel Mare – împărat creștin într-o lume păgână

Sf. Constantin  cel  Mare  este  cel  care  a  dat  libertate  creștinilor  și  a pus  bazele  unei  civilizații  creștine.

Cred  că  noi,cei de  azi,nu  putem  înțelege cum  se  cuvine  un  astfel  de  om  pentru  că  nu     înțelegem  mai  deloc  epoca  în  care  a trăit. Noi  îl  evaluăm  comparând   totul, chiar  și  involuntar, cu  experiența  noastră  de viață, cu gândirea  omului  de acum, etc., și, de  fapt  habar  nu  avem, printr-o  minimă  experiență, cum  era  viața  în imperiul  roman  acum  1700  de ani.

În  epoca  noastră  Sf. Constantin  cel  Mare  este  privit  din  mai  multe  direcții. Ateii, seculariștii  îl  critică. O  parte  din  creștini  îl  socotesc  un  împărat  creștin  perfect  și  îi  atribuie  fapte  pe  care  nici  nu  le-a făcut. De pildă,  se  spune că  împăratul  Constantin  cel  Mare  a oficializat  creștinismul  în  imperiu. Ceea  ce  este  fals, creștinismul  a devenit  religie  oficială de stat mai  târziu, în vremea  lui  Teodosie  I.

Ceea  ce putem  însă  observa  e  cât  de strâmb  se  scrie  uneori istoria. O  adevărată  istorie  trebuie  să ia  în calcul toate  izvoarele. Însă  ce  observăm? Seculariștii, atunci  când  îi  atribuie  împăratului  Constantin  tot  felul  de  fapte  negative, îl  citează  iar și iară  numai  pe  Zosimos, un  pseudo-istoric (mai  degrabă  un  pamfletar) care a trăit  și  a scris  la  un secol  și jumătate  după  Constantin, și care  era  un  adept  fanatic  al  religiei  antice  păgâne. Ne  dăm seama   cât  de obiectiv  putea fi  un  om  care  scria  despre  Constantin că  a  abandonat  „dogma  părintească  și  a  aprobat  nelegiuirea” („dogma  părintească ” însemnând, în concepția  lui  Zosimos,  închinarea  la zeii  păgâni  iar  „nelegiuirea”  creștinismul)

*

De  aceea  credem  că  Sf. Constantin  cel  Mare  (ca  și  lucrarea sa)  nu  poate  fi  înțeles  fără  a  cunoaște  bine  situația  creștinismului   în  imperiul  roman  în  primele  trei  secole (până  la  Constantin  cel  Mare). (Acestafiind  și  un subiect  foarte  actual)

Astfel, un  prim  lucru  important  de știut: PRIGOANELE  ÎMPOTRIVA  CREȘTINILOR  ÎN IMPERIUL  ROMAN  NU  AU  ÎNCEPUT  PUR  ȘI  SIMPLU. MAI  ÎNTÂI  A  FOST  PREGĂTITĂ  STAREA  DE SPIRIT  A POPULAȚIEI, OPINIA  PUBLICĂ. În  imperiu  creștinismul  a fost  privit  ca  o  sectă  care  se  împotrivea  bunului  mers  al statului, al  societății  romane, al  binelui  obștesc  în general. Creștinii  erau  socotiți drept niște  fanatici, habotnici  care  aveau o învățătura  de credință  inferioară. De  ce?

În  primul  rând  creștinii  credeau  într-un  singur  Dumnezeu și  afirmau  clar  că toți ceilalți  zei  sunt  falși. Societatea  romană  ar  fi  fost  dispusă  să  accepte, cum s-ar  zice, și  Zeul  creștinilor, pe  lângă  celelalte  zeități. Încă  un  zeu  în  plus? Nu  era nici  o  problemă. Dacă   creștinii  ar  fi  acceptat  să  se roage  și  lui  Hristos  și  lui Apollo  sau  Jupiter  n-ar  fi  fost  nici  o  problemă. (Horațiu  spunea  că  există mai  mulți  zei  decât  oameni). Doar  că  acești  creștini  nu  erau, cum  am  zice  astăzi, ecumeniști. Ei  refuzau  categoric  închinarea  la  un  zeu  păgân. Refuzau  ostentativ  chiar  să  intre  în  templele  păgâne. Nici  vorbă  de rugăciuni  împreună  cu  păgânii.

Această  atitudine  fermă  a deranjat  cumplit  conducătorii  politici, poporul  dar  și  preoțimea  păgână. Căci  în jurul  templelor  păgâne  erau, cum am zice astăzi, afaceri  de milioane(confecționarea  idolilor, jertfele, etc.)Astfel  a început  propaganda, defăimarea, miciuna  împotriva  noii  religii.

Apoi, una  dintre  cele  mai  rău privite  atitudini  ale creștinilor  era  faptul  că  ei  refuzau  să  participe  la  distracțiile  din  circurile  romane.  Din  această  pricină  ei  au  devenit foarte  antipatici  și  pentru  marea masă  a  cetățenilor  romani.

Creștinii  au  fost  acuzați  că  leapădă  credința strămoșească și  că aceasta  este  o  ofensă  adusă  întregului  popor  roman. Și  că  toate  dezastrele  naturale  sunt  pricinuite  de necredința lor  în  zei.

De  asemenea, refuzul  lor  de  a  se  închina  împăratului  ca unei  zeități  a fost  interpretat  drept  o  subminare  a  statului  roman.

Apoi, intelectualii  păgâni  au  denigrat  sistematic  învățătura  creștină  numind-o, de pildă „daună  pernicioasă” (Tacitus)  sau învățătură „necizelată  și  instabilă” (Plinius  cel  Tânăr)  sau, cum  susțineau ereticii Lucian  de Samosata, Celsius,șa, o  învățătură  lipsită  de consistență, nedemnă  de  a fi  luată  în  seamă  în  comparație  cu  filosofia  păgână.

Exista  și  o adevărată  propagandă  bazată  pe  zvonuri, minciuni  sau  neînțelegeri ale  cultului  creștin. De pildă  creștinii  erau  acuzați  că  sunt  canibali  pentru  că  mânâncă  carne  de om  și  beau  sânge  sau  că  sacrifică  copii, etc.

Într-un  cuvânt, opinia  publică, încet, încet  a fost  pregătită  pentru  declanșarea  prigoanei  în așa  fel  încât  marea masă  a populației  să  fie  de acord  cu  aceasta. Se  aștepta  doar  un  motiv – scânteia  care  să  declanșeze  incendiul. Și  acesta  a venit  atunci  când  Roma  a fost  incendiată, se pare,  la  porunca  împăratului  Nero. Pentru  a  înlătura  orice suspiciune  care  plana  asupra  cezarului  s-a dat  vina  pe  creștini. Tacitus  scrie:„Pentru  a  scăpa  de zvonuri, Nero  a aruncat  vinovăția   și  a  impus  cele  mai  cumplite  torturi  asupra  unei  clase  urâte  pentru abominațiile  ei, numite  de populație  creștină...Absolut  orice  fel  de batjocură  a  fost  adusă  asupra  lor. Acoperiți  cu  piei  de animale, au  sfârșit  sfâșiați  de câini, sau  au fost  pironiți  pe  cruci, sau  condamnați  și  arși  pe  rug, pentru  a servi  ca  iluminători  pe  timpul  nopții, când  lumina  zilei  a apus.” (Analele  lui  Tacitus,XV, 44). Observăm  termenii  în  care  erau  descriși  creștinii: o  clasă  urâtă  de popor  pentru abominațiile  ei! Observăm  că  opinia  publică  era  împotriva  creștinilor  și că  aceștia  n-au  fost  socotiți în  epocă  drept  niște  martiri  care se sacrificau  pentru  o  cauză  nobilă. Nu! Ci  erau  socotiți  niște oameni  dezgustători, periculoși  pentru  societate,  vrednici  de   a  fi  batjocoriți  și  uciși.

*

De  ce  sunt  importante  cele  arătate  mai  înainte. Ca să  înțelegem  în ce  lume  a  ales  împăratul  Constantin  să  fie  de partea  creștinilor.

De  pildă,să  cugetăm cu  obiectivitate  la  următorul  aspect: Ce  l-a putut  face  pe  împăratul  roman  Constantin, care și  el  era păgân, și  venea la  cârma  imperiului  după  trei  sute  de ani  în  care  toți  predecesorii  săi  fuseseră  prigonitori, să-și  schimbe  brusc  și total  crezul, convingerile? Ce  l-a  făcut  pe  Constantin  să-și  asume  creștinismul  deși  ar  fi  domnit  mai  ușor  ca împărat  păgân?

Să  ne  gândim  că  un  întreg  popor  era împotriva  creștinilor. Din  datele  istorice  știm  că creștinii  reprezentau  doar  8-10 %  din  populație. Care  președinte, astăzi,  și-ar  alege  ca  sprijin  un  partid  care  are  un  scor  așa  mic? Să ne  gândim, mai  ales,  că  tot  aparatul  de  stat, generalii  și  toți  senatorii  erau  păgâni. Și  că aceștia  legau  total  religia  păgână  de  siguranța  statului  roman. Amintiți-vă  cum  erau  înlăturați  împărații  romani  atunci  când  senatorii  sau  generalii  nu-i  mai  agreau. De  ar fi  să  ne amintim  doar  de marele  Cezar.

De fapt  toată  domnia   lui  Constantin  a fost  dificilă  din  acest  punct  de vedere.  De  ce  credeți  că  la un  moment  dat  a  mutat capitala  imperiului  de la Roma  la  Constantinopol? A  zidit  o  nouă  capitală  aproape  din  temelii  numai  din  motive  estetice? Nici  vorbă. Roma  era  atât  de păgână  și ostilitatea  față  de  împăratul  creștin  era  atât  de mare  încât  împăratul  a  trebuit să se mute  cu  tot  aparatul  său  administrativ  în  altă  parte. (Această  mutare a capitalei  nu  i-a fost  iertată  nici azi  de  către  Apus. De  pildă, după Schisma  de  la  1054  niciun  papă  sau  împărat  din Apus  nu  a  mai purtat numele  de  Constantin).

Un  exemplu pentru starea  în care  domnea  împăratul  creștin: la serbarea  a  20  de ani  de  domnie,  împăratul  Constantin  a fost  chemat  pe  dealul  Capitoliului  să  participe  la  o  ceremonie  militară  idolatră  care  implica  sacrificii  aduse zeilor. Constantin  a refuzat. A  fost  un  mare scandal.  Idolatrii  au  profanat  statuile  împăratului, spărgând  fețele  acestor  statui. Constantin  nu  a ripostat. A răspuns  cu  calm, atingându-și  fața:„Din  fericire  nu  văd  nici o  rană  pe  fața  mea.”

Acest  episod  consemnat  de istoricul  Zosimos ne arată  cât  de dificilă  a  fost  situația  unui împărat  cu  convingeri  creștine  într-un  imperiu  păgân.

De  aceea  întrebăm: ce l-a  făcut  pe  un  împărat  roman  păgân  să  creadă  brusc  în  Hristos  și  să-și  asume, repetăm,ca  împărat, creștinismul?

Nimic  altceva  nu  putea  decât  Vederea  pe care  i-a  dăruit-o  Dumnezeu  dinaintea bătăliei  cu  Maxențiu. Ceea  ce  a  văzut  Constantin  cel  Mare pe  cer (Sfânta  Cruce  cu  cuvintele „Cu  aceasta  vei  învinge!”) a fost  o  lucrare  a  energiilor  necreate  ale  Duhului  Sfânt. Totdeauna  această  vedere  harică  schimbă  pe  om. Despre  această  vedere  scriu  nu numai istoricul Eusebiu  de  Cezareea (care  era  de partea  lui  Constantin) ci  și  Lactanțiu, și  mai târziu  alți istorici, Sozomen  și  Socrate  Scolasticul (sec. al  V-lea). Interesant  că  Zosimos, dușmanul  lui  Constantin, o  trece  cu  vederea  dar  nu  o  infirmă, deși  ar  fi  putut, având  în  vedere  înverșunarea  sa  împotriva  împăratului.

Și  încă  ceva  foarte  concret, matematic. Istoricii  spun  că  armata  lui  Constantin  avea  25 000 de soldați  iar  cea  a rivalului  său,  Maxențiu,  100 000. Adică 25 000  au  biruit  100 000. Logic, este  imposibil. Marii  raționaliști  să  ne spună  cum  este  posibil  acest lucru?

*

Cele  amintite  sunt  numai  câteva   aspecte  la care  putem  cugeta  în  legătură  cu  marele  împărat  Constantin  cel  Mare. Dar  așa  cum  spune  părintele  G. Mettalinos (din  studiile căruia  ne-am inspirat  în  acest  cuvânt)  în  Ortodoxie  nu  există , ca  în  Catolicism,   o  proclamare  a  sfințeniei cuiva  ci  numai  o  recunoaștere. („Uitați  acest cuvânt, proclamare, zice  părintele, este  o  blasfemie!”). Biserica  doar  recunoaște  pe cineva  ca sfânt  după  ce  Dumnezeu  ni-l  descoperă  ca  atare: prin  moaștele  sale, prin  facerea  de minuni  sau  alte  semne  dumnezeiești. Iar  în  cazul  Sf. Constantin  cel  Mare, oricât l-ar  critica unii, există  aceste semne  dumnezeiești.