Eminescu, 2015-

126 de ani de la un asasinat politic

„În  urmă cu 25 de ani, pe  când  eram în clasa  a  IX a,  profesoara  de Literatura  Română  ne-a  spus,   mai  mult  confidenţial,  că „ poetul  a  fost  ucis din motive politice.”

                               (o  fostă elevă )

   Sfârşitul  multor  mari scriitori  se  află  sub  pecetea  tainei, având  implicaţii  în  sfere înalte  ale societăţii  acelor vremi. Putem  aminti  astfel pe  A.S. Puşkin, Petofi,  Garcia Lorca, Fr. Villon, Ovidiu, dar şi Eminescu, Marin Preda…  E vremea  ca  profesorii de  literatură  română    să  curme grabnic, energic  şi  definitiv  alegaţiile manualelor şcolare,  care par nepăsătoare abundenţa  de documente scoase la iveală. Este multă complăcere în clişee implementate  de reputatul  exeget, dar şi„demitizator” George Călinescu.  

      Documentele  medicale  ale autopsierii   la moartea  poetului atestă  fără  putinţă  de  tăgadă  că acesta  avusese  un creier  de  1495  grame, adică  egal de  exemplu  cu  cel  al lui  Schiller, marele poet  german .Ori, este  clar că  luesul  provoacă în  toate cazurile  cunoscute de medicină  o  micşorare drastică  a masei  cerebrale prin distrugeri  masive ale  celulelor neuronale, ceea  ce  nu  a fost nicidecum cazul  la Eminescu. Este o probă esenţială, practic imposibil  de respins şi care –chiar singură ar fi suficientă pentru o reevaluare.

    Întunecarea minţii  nu  este un diagnostic  pe  deplin argumentat, manifestările fiind mai degrabă  nişte forme exacerbate ale excesului  de muncă, a stressului  care-i  îmbolnăveşte  azi pe   asiatici, încât  am  putea  vorbi  de o variantă aparte de  „sindrom  japonez”. Diagnosticul pus de dr. Şuţu la internarea din iunie 1883, ca şi de medicii vienezi spune: ”psihoză maniaco-depresivă”, ceea ce nu este nici întunecarea minţii, nici  vreo boală ce necesită otrăvirea (mai târziu, la Botoşani) cu circa 4 mg. de mercur, zilnic (doza maximă admisă fiind 1 mg/zi dac-ar fi fost cazul), . Dacă  se  doreşte adevărul, există  nu  mai puţin  de  zece  volume de documente, acte şi  mărturii  ale   vremii, legate de  moartea  poetului –editate în  vremea  de  acum  de filosoful  şi  omul  de ştiinţă  Constantin  Barbu   cu titlul :”Codul  invers  -Arhiva înnebunirii şi  uciderii  nihilistului  Eminescu”. Un merit aparte revine şi ziariştlor de la „Civic Media”. Avem o  colecţie  excepţională  de documente arhivistice ale serviciilor secrete române şi serviciului ambasadei Imperiului  Austro-Ungar la Bucureşti, „plan de măsuri ale împăratului Franz Joseph, ale regelui  Carol  I, ale lui Titu  Maioirescu”, probatorii ale martorilor  oculari  şi  tot  ceea  ce  interesează, însuşi împăratul Franz Joseph ştiind despre caz. Pe marginea acestora  glosează  recent şi  George Roncea  într-un  impresionant studiu, recapitulând  şi  documente  adunate  de Nae  Georgescu . Cuvântul ce  se impune  în  finalul  acestor materiale  este  unul  singur:  CRIMĂ.

     Concluzionând,  pricina  de bază  a întregii  tragedii  a lui  Eminescu  este  implicarea sa în   presă  şi  în  viaţa  politică  în  baza unui  statut  de  independenţă  şi  demnitate la care nu  a  vrut  să renunţe, din  pricina  personalităţii  sale puternice. Din 1876,  a devenit  ziarist  profesionist, stăpân  perfect pe  mijloacele de  exprimare, independent, incomod şi  militant  fervent  pentru  unitatea tuturor  românilor. A  veştejit  cu neobişnuită  forţă şi  violenţă murdăria  vieţii  noastre politice ani  în  şir: „…nefiind oameni  vrednici  care  să  constituie clasa  de  mijloc, scaunele  instituţionale  existente  le-au  umplut  caraghioşii  şi  haimanelel, stârpituri, plebea  intelectuală  şi  morală…”. Personalităţi  precum  Virgil  Arion  sau  Theodor Rosetti erau desemnate  fără înconjur, ceea  ce a stârnit duşmănii  aprige  făţişe  sau  ascunse .Ca  ministru  al  cultelor  şi  instrucţiunii  publice, Virgil  Arion cel  puţin, s-a  preocupat  toată viaţa să anuleze publicistica lui  Eminescu  şi  să  stimuleze  pe cei  ce-i  denigrau  din  invidie  memoria.

   Cum  Eminescu  nu se uita la apartenenţa la partid a  autorilor  de ticăloşii politice -fie conservatori, fie liberali- conservatorii  îl  înlocuiesc de  la conducerea  ziarului, flancându-l cu un Comitet directorial. Poetul  făcea parte -lucru bine  cunoscut  oricui- din  Societatea  conspirativă Carpaţi (înfiinţată-n 1882), care număra  mii de membri, având în  vedere  ajutorarea fraţilor  ardeleni politic, cultural, material.  Serviciile  austro-ungare au  intrat grabnic în  alertă  şi  au infiltrat  organizaţia cu spioni (inclusiv  vicepreşedintele  acesteia),  care raportau totul, încât  pentru  Eminescu  fusese pus un  spion special de către baronul  ambasador austriac  von  Mayr, pentru  a-l  supraveghea, un  oarecare Lachman, spion  sub acoperire  de ziarist la „Bukarest  Tagebladt”. Încă de la sosirea lui Eminescu la ziarul „Timpul”, în 1877, Lachman trimite un raport despre el la Viena, iar apoi acesta îi supraveghează toate atitudinile şi trimite rapoarte la Ministerul Afacerilor Externe al Vienei. Împăratul german  Wilhelm I  adresează  o  scrisoare regelui  Carol  I  spre a alătura  România

  Axei Puterilor Centrale. Curtea vieneză făcea presiuni  formidabile asupra regelui Carol I al României pentru  a încheia un  tratat  prin  care  să se renunţe la orice sprijin  sau  pretenţie pentru  Ardeal. Carol I („îngăduitorul”-cum se exprima ironic Eminescu)  ezită, temându-se de reacţia populară, dar Germania   lui  Bismark  ameninţă  România  cu război. Încep la scurt timp manevre militare în Ardeal. În  acest climat,  apelurile lui  Eminescu –ziarist  de  mare prestigiu şi  incoruptibil-  pentru fraţii  ardeleni  erau  văzute ca un  pericol  major, o instigare. P.P. Carp, ambasador la  Viena, scrie conducerii conservatorilor  din  ţară : ”…şi  mai potoliţi-l  pe Eminescu.” Era şi un slogan la modă al oamenilor politici dinăuntru. Titu Maiorecu informează continuu, acum şi mai târziu toate măsurle ce se luau „în cazul  Eminescu”-  aşa cum atestă „Însemnările” acestuia. Unul  din  nivelele  ce    trebuiau înlăturate  din  calea opoziţiei  la păgubosul  Tratat trebuia să fi fost Eminescu. „Rezolvarea”   acestui  palier de opoziţie a permis între altele, încheierea controversatului Tratat cu Germania şi Austro-Ungaria.

     Vehemenţa cu care  Eminescu  ataca , sistemul  politic  ”ticăloşit” nu  putea să nu  trezească ura făţişă  a clasei politice  de  parveniţi  de la noi. Ca un  cavaler medieval (al  cărui  stindard  este  dreptatea  şi  afecţiunea pentru  cei ce erau „talpa ţării”),  se  avântă  în  mijlocul  armatelor duşmane  absolut singur, fără  să  conştientizeze solitudinea  desăvârşită şi  fără a se gândi niciodată  la sine, cum  făcea  totdeauna . Scrisul  său  taie  năprasnic putregaiul  politic şi social, precum  săbiile de Toledo  şi Damasc: „Tărani nu  sunt. Proprietari  nu, învăţaţi  nici  cât negru  sub  unghie, fabricanţi –numai de  palavre -meseriaşi  nu, breaslă  cinstită  n-au. Ce  sunt ? Da ? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din  sudoarea  poporului  fără a   compensa prin  nimic, ciocoi, boiernaşi fuduli .”

    In   timpul  său, Eminescu a fost  perceput ca unul  din  capii  conservatorilor, având  o statură  poltică  remarcabilă, dar  extrem de incomodă unui segment masiv al ierarhiei politice. Că  a făcut  greşeli  politice  mari uneori, încât detractorii  de azi  l-au inclus în  felurite  mişcări „proto”  ale tulburatului secol XX , e scuzabil  la  volumul  de  muncă  depus şi  mai ales  este scuzat  „pentru  sinceritatea desăvârşită  a cugetului  său” cum s-a mai spus..

    Dar pentru ce  numita  profesoară (şi nu caz singular!)  le spunea „în  şoaptă ”  elevilor  că  Eminescu  a  fost  victima  unui  asasinat  politic ? Desigur fiindcă  şi  regimul  comunist folosea astfel  de  metode, lichidându-şi   la început fizic opozanţii, iar  apoi  mai „rafinându-se”, îi  închidea  la  psihiatrie. Timpul a făcut din anuite păreri literare grăbite gratii de temniţă spirituală şi cătuşe pentru adevăr în cazul lui Eminescu.

      D.Dumitru Cosmănescu, fost  frizer  un  timp al regelui şi   având   un  bistro  sub  vechiul „Jokey-Club, îl servea  adeseori  pe Eminescu, ce venea acolo  împreună cu alţi  prieteni . Iată  ce notează  acesta despre Eminescu :”Era  un om  domol  şi  foarte  aşezat. Vorbea totdeana frumos cu oricine  ar fi  stat de vorbă  şi  avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum  intra, întreba :” da’ unde e Dumitrache?”  Eu, ca unul  care –slavă Domnului- la vârsta  mea  pot  zice că sunt  specialist  şi  că am servit  mii  şi  mii de oameni, mi-aduc  aminte  şi acum că avea un  păr frumos, negru, ondulat, dat  peste  cap. Mustaţa,  mică,  era tot  neagră. De  îmbrăcat nu  l-am  văzut  niciodată  rău  îmbrăcat. Îi  plăceau cravatele  negre, făcute fundă. Vorbea cu  mine, vorbea   cu  lucrătorii  şi  mai  ales  şedea  de  vorbă  cu  D. Ardeleanu, patronul  meu  de  pe  vremuri, povestind tot  felul  de  lucruri, fiindcă Ardeleanu  era  om  citit şi fusese  şi  la Paris, studiind  să  se  facă avocat.

       Când s-a întâmplat  nenorocirea că  s-a  îmblnăvit, Eminescu  a fost  dus la  Şuţu, unde i  s-a dat  o  cameră  a lui, mai  bună  ca altora. Mă chema  tot  pe  mine  să-l servesc  şi  acolo, şi  mă  duceam  bucuros. Uneori  veneau  să-l  vadă  prietenii: Grigore  Manolescu, Hasnas şi alţii care-i  ziceau  lui  Eminescu: ”maestre!”  şi  el  râdea  bătându-i  pe umăr.  Cât  a stat  la  Şuţu, eu  cel puţin  nu  l-am  văzut  altfel  decât scriind. Scria toată  ziua, coli  peste  coli, şi  era  foarte liniştit  (Ce s-o fi întâmplat cu aceste „foi”?-n.n.)Dar, soarta a făcut  însă  ca într-o zi să-l  văd  murind –aş  putea zice- pe  braţele  mele. Venisem  la  Şuţu  cam pe la trei după  amiază. Pe la  vreo patru, cum  era cald  în  cameră, Eminescu  zice uitându-se lung la mine :

    - Ia ascultă, Dumitrache, hai prin  grădină, să  ne  plimbăm  şi  să  te  învăţ „Deşteaptă-te, române!” Eu, care  ştiam că nu  e bine să-i fac  împotrivă, am ieşit  cu el în  grădină, unde  se  vede  că-l  trăgea soarta.  Şi  a început  să  cânte ”Deşteaptă-te, române!”  Şi  eu după  el. Cânta  frumos, avea voce. Cum mergeam  amândoi, unul  lângă  altul, vine  deodată  pe  la  spate alt  bolnav  d-acolo, unul  furios,  care  a  fost  director  sau profesor  de  liceu  la Craiova   şi …pe  la spate, îi  dă  lui  Eminescu  în  cap  cu o  cărămidă  pe  care  o  avea   în  mână. Eminescu, lovit după  ureche, a  căzut jos, cu  osul  capului sfărâmat  şi  cu  sângele şiroindu-i  pe  haine, spunându-mi: ”Dumitrache, adu repede  doctorul, că mă  prăpădesc ….Ăsta  m-a omorât !”

    L-am luat în  braţe  şi  l-am dus în  odaia lui, unde  l-am  întins  pe canapea. I-am  potrivit capul  pe  pernă , şi când am tras  mâna, îmi era plină de sânge. Au venit  doctorii, cu  Şuţu  în  cap, şi ne-au  spus  să tăcem, să  nu se  audă vorba afară, că  nu e  nimic…dar,  după  o  jumătate de oră, bietul  Eminescu  murise .” (Documentele spun că...la ora patru dimineaţa.)

  Sinceritate  parţială a fostului...frizer regal? Cum  de  nu  l-a lovit  „nebunul” (Petrache Poienaru?) pe Dumitrache  şi  nu  pe Eminescu ? Era nebun adevărat proful  de la Craiova sau  era  pus  special  să  fie  ”nebun” în  ziua aceea? Şi pentru ce dr. Şuţu nu a acceptat să se ceară ajutor? Şi cum se face că un microbilog de talia lui Babeş n-a fost solicitat la autopsiere, când s-au vehiculat atâtea?

Dar nu  e  fără  importanţă  a şti  că  înspre finele  anului   1888, Veronica Micle  se  duce la  Botoşani  şi  îl  ia pe poet  de  la sora sa, Harieta şi  îl  aduce  la  Bucureşti. Colaborează  sub masca anonimatului la diferite ziare  şi  reviste. Pare-se, bănuia şi poetul cabala ce l-a pus la index. Oricum, Maiorescu luase la sine manuscrisele şi biblioteca ”de patru rafturi” a poetului, revendicate zadarnic de Eminescu.  În februarie 1889,   un  articol  anonim  apare  în  contextul  unei  aprige polemici politice, articol  ce provoacă  convulsii  şi  întrebări atât de mari, încât  fragila  coaliţie liberalo-conservatoare  se  destramă. Cu  stupoare  se află  că autorul  anonimului  articol e …Eminescu. A înviat poetul ? şi-au  zis în  alertă  destui din maimarii zilei. Curând va fi internat din nou  Şi  peste un pic de vreme, în  14 iunie, „întâmplător”,  are loc ceea ce deja ştim,  cu  un  nebun, un  Dumitrache, pare-se cu  remuşcări  târzii...  Doar Dumnezeu le ştie toate, El, unicul martor  la volbura de crime şi  păcate  ce nu  se  întrerup de la crima cea dintâi - a lui Cain împotriva dreptului Abel. El nu va lăsa pentru totdeauna sub văl  misterul morţii celui mai mare poet al românilor. A venit vremea să spunem celor de acum şi viitorimii adevărul întreg sau măcar nuanţându-l   dintr-o  lumină a  unui  alt veac.

                                     (fragment din „Eminescu şi Ovidiu –sub raza aceluiaşi Luceafăr”- exegeză de Literatură Universală Comparată)

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5