Sărbătoarea Rusaliilor. De ce Biserică? De ce preoți? De ce slujbe?

Astăzi, de Rusalii, e  Ziua  Bisericii...

Dar , zic  unii, de  ce  Biserica? Și de  ce  toate  celelalte  ce țin  de  Biserică? De  ce  preoți? De ce slujbe? De  ce  Spovedanie? De  ce  Împărtășanie? De ce, de ce, de ce?...

De  ce  am  eu  nevoie  de toate  astea? Nu  pot  să  am  credința  mea, numai  în  suflet? Nu  pot să  mă  rog  acasă, în  privat, nu  pot  să  citesc  singur   și  să  înțeleg  Biblia?... Ce  nevoie  mai  am  de  atâtea  organizații  și  atâția  popi  și slujbe și  soboare?!

Răspunsul  e  simplu: Pentru  că  așa  a vrut  Dumnezeu!... Să  fie  Biserica. Și  preoții. Și  slujbele. Și  Împărtășania.

Marilor  cârtitori  ai  zilelor  noastre  care  declară  cu  nu sunt  împotriva  lui  Dumnezeu  dar  nu  văd  rostul  Bisericii, că  vor  să  fie  creștini  dar numai  în  suflet,  cel  mult  în  apartament, că vor  spiritualitate  dar  să  fie  ca  o  salată  „ecumenică” –  puțin  din  creștinism, puțin  din  budism, puțin  din  filozofie, puțin  din  orice,  le  spunem  să  citească  Matei  16,18  (și  dacă vor, și  toate  pasajele  biblice  despre  Biserică) unde Iisus  Hristos, Fiul  lui  Dumnezeu  spune: „Și  Eu  îți  zic  ție, că tu  ești  Petru  și pe  această  piatră  voi  zidi  Biserica  Mea  și  porțile  iadului  nu  o  vor  birui.”, (desigur, înțelegând  ca  toți  Părinții  Bisericii  că  „piatra”  de care  vorbește  Hristos  aici, temelia  Bisericii, este credința  că  Iisus  e  Fiul  lui  Dumnezeu, credință  pe  care  Petru  o  mărturisise  adineauri – vezi Mt.16,16; de observat  și  că  Hristos  spune  „Biserica  Mea”  și  nu  „bisericile  Mele”)

Așadar, întemeierea  Bisericii  e  voința  lui  Hristos. El, Domnul, a  spus: „Voi  zidi  Biserica  Mea!”. Și, evident  că  a făcut-o. Și, de  asemenea, privitor  la  „soarta”  Bisericii, se  împlinește  și  se va împlini  ceea  ce  tot  El  a  zis  mai  departe:„porțile  iadului  nu  o  vor  birui.”

Așadar, Hristos  nu  a  întemeiat  o  spiritualitate  care  să  fie   bine   ferecată  numai în  suflet, nici  o  religie   privată –  fiecare cu  creștinismul  lui  la  domiciliu. Ci  a  întemeiat  o  Biserică  reală iar  această  Biserică  era  (și  este)  în  primul  rând  o  comunitate  foarte  concretă  ai  cărei  membrii  nu  aveau  credința  numai  în  suflet  ci  o  mărturiseau  chiar  cu  prețul  vieții, nu  stăteau  acasă  ci  mergeau  acolo  unde  se  aduna  Biserica  pentru  a  fi  în  comuniune  cu  toți  frații  creștini, pentru  a  asculta  învățătura  Domnului, pentru  a  se  ruga  în comun  și, mai  ales, pentru  a  se împărtăși  cu  Trupul  și  Sângele  Domnului. Citim  în  Faptele  Apostolilor 2,42  despre  primele  zile  ale  Bisericii, și, implicit,  despre  primii  creștini:  „Și  stăruiau   în  învățătura  apostolilor, în  comuniune,  în  frângerea  pâinii  și  în  rugăciuni”. Nu  stăteau  acasă, fiecare  separat, cu  religia lui, cu  interpretarea  lui, cu  credința lui, cu  rugăciunea  lui, cu  împărtășania  lui. Nu! Ci  mergeau  și  se  adunau  și  formau  la modul cel  mai  concret  Biserica  lui  Hristos. Credința  lui, învățătura lui, rugăciunea lui, ca  să  zicem așa, nu  era  alta  decât  cea a  Bisericii.

Să  observăm  deci  că  fără  aceste  elemente –  învățătură  dreaptă  de credință, comuniune  frățească, rugăciune  în  comun  și  împărtășirea  cu  Trupul  și  Sângele  Domnului –   nu  putem  vorbi  de creștinismul  adevărat. Poate  fi  vorba  de  orice altceva, dar  nu  de  ceea  ce vrea  Dumnezeu  și  nu  de  ceea  ce  ne  descoperă  Biblia.

Creștinismul  acesta  de  apartament  care  se propovăduiește  în  zilele  noastre  este un  fals. El, desigur, vine  ca  o  mănușă  pentru  egoismul  omului  modern, pentru  lenea  și comoditatea  lui, pentru falsitatea  sa, pentru  spiritul  New-Age. Dar  mai  ales  pentru  lipsa  de iubire.