Prof. Vasile Găurean: De atunci, nu se mai aplaudă...

Nu  vi  se   pare  hăzos, dragi cititori, sau un  pic  ridicol obiceiul  fiinţelor  numite  oameni  de  a-şi bate zgomotos palmele  una  de  alta atunci  când  le  place vorbirea cuiva, un  cântec  sau  vreo  panoramă  în  mişcare?

Unii  cercetători  spun  că  aplauzele unei săli  de  teatru  ar putea  încălzi  câteva apartamente. Probabil.
    
Când creştinismul a  devenit  o religie  legală  în Imperiul roman, o „religo  licita”,  numărul mare  de păgâni,  încă  insuficient  educaţi,  a  adus şi în Biserică obiceiurile din  arene  şi  teatre, unde erau  aplaudaţi  gladiatorii  şi  saltimbancii.

Din admiraţi uriașă ce o aveau  faţă  de  Sf. Ioan  Gură  de  Aur, marele orator al creștinismului, ascultătorii, ei îşi  manifestau  admiraţia prin aplauze,  zgomote  sau  tropăituri, drept  pentru  care Sfântul  a trebuit să  ducă o adevărată  luptă  ca  să-i  dezveţe  de  astfel de obiceiuri  care  sunt departe de  liniştea  şi  smerenia creştină.
  
„Ascultaţi-mă în  linişte! -le  spunea Sf. Ioan. Vă implor  ca  din  ziua  aceasta nimeni  să  nu  mai întrerupă  pe cel care  vorbeşte.
Admiraţi în  tăcere  dacă  e ceva  de admirat  şi  veţi  avea  în  aceasta un  izvor de bunătăţi,  o  şcoală a înţelepciunii. 
Flosofii  păgâni  vorbeau în  faţa elevilor  lor  şi  ascultau  fără  a  fi  aplaudaţi.
Apostolii  predicau şi  nu citim  nicăieri că  erau întrerupţi  prin  zgomotoase  aprobări. 
Va fi  deci de mare folos  a asculta într-o linişte  adâncă…Nimic nu  şade în  Biserică  mai bine  decât  tăcerea  şi  smerenia.  Zgomotul, aclamaţiile  sunt  mai  demne  de  teatru, de băi publice,  de piaţă, de sărbătorile profane. Eu însumi voi  fi  scutit  astfel  de  înjosirea  de  a  umbla după  slava deşartă.
     Intraţi -a mai continuat vorbitorul- în  atelierul  unui  pictor  şi veţi  vedea  ce  linişte domneşte  acolo. Tăcerea este una  din  frumuseţile  cerului .”            
     
Aşa îi  învăţa  ilustrul  dascăl al Bisericii  Universale pe ascultătorii lui  şi  învăţăturile  sale nu  au rămas  fără  rod de atunci, fiindcă  era  nespus de  iubit.

Prea plină  este viaţa noastră cea de  azi  de  zgomot, fiindcă  am pierdut  frumuseţea  tăcerii . Cu  cât   e  mai multă  iubire, cu atât  e mai multă  linişte.

Foarte frums zice Nicolae Labiș în una din poeziile sale, devenită  cântec:
„Iubito, în  noaptea asta-mpărătească, /Lasă  tăcerea să vorbească…”

prof. Vasile Găurean