Salvador Dali și Gustave Flaubert: „Ispitirea Sfântului Anton”

 Multă  lume  a  rămas  uimită  de  cunştinţele  teologice ale  faimosului  scriitor  francez G. Flaubert,  care  prin   opera  numită  mai  sus  îşi  face  singur concurenţă  celuilalt  copil  de  suflet - romanul  « Doamna  Bovary ».

          La  piesa de teatru  din  titlu, a lucrat  aproape  douăzeci  şi cinci  de  ani, cugetând intermitent la tabloul lui Salvador Dali (1904-1989) cel ce a realizat o pictură nu mai puţin faimoasă, cu  acelaşi  titlu: «Ispitirea  Sfântului  Anton».

           Probabil, cititorul  cunoaşte  destule  despre  Sfântul  Anton, cel  care  este  părintele  monahismului  creştin, trăind în pustia  egipteană. Viaţa  în solitudine  a  monahilor  nu  este   nicidecum   uşoară, după  cum   nu  este uşor a  trăi  şi  a  rămâne  curat  în  lumea cea  largă.

         Din  oameni  bogaţi  foarte, rămânând  orfan de  mic,  Antonie   îşi  va împărţi averea  săracilor, spre a  se retrage  în  pustie, fugind  de  «întunericul  Egiptului », adică de  lumea cu  plăceri, averi, putere 

         Ispitele lumeşti  năvălesc însă, asupră-i încercând să-l aducă iar în lume, căci  fiinţa  umană  este construită  ca  fiind sociabilă,  dorind  o familie, surâsul  unei soţii,  zâmbetul  copiilor... 

         Dracii  dau năvală  şi–i   fac viaţa  amară   bietului   om, căutând a-l  aduce  la disperare  şi  să–l despartă  de Dumnezeu, Impăratul  Universului oferindu-i mai ales  imagini  desfrânate,  năluciri, bătăi, zgomote...chiar lovituri, hoherindu-l cumplit. 

      Salvador  Dali  a realizat un  tablou  excepţional cu titlul  amintit:  « Ispitirea  Sfântului  Anton », temă  pe  care a  tratat-o  coloristic  şi  Breughel și Hyeronimus Bosch și alții, încă de prin sec. X.

         Să  privim   faimosul  tablou  după  care  autorul  francez s-a  gândit să scrie o piesă de teatru ce este  capodoperă a  vieţii  sale.

       In  partea  dreaptă  a picturii  este prezentată  „lumea” şi  ispitele  ei sub forma  unui  şir de  elefanţi  sălbăticiţi,  venind  în  şir  indian,  gata să  potopească  totul. E  o  năvală  înspăimântătoare, ce-ţi  bagă  fiorii  în  oase. În  colţul  stâng (al  privitorului),  stă  Sfântul Anton, de fapt  fiinţa umană  în  general, care priveşte cu groază  indescriptibilă  fiorosaele  arătări  ce  vin  asupră-i,  îngrozind-l. El  nu  are  nicio  armă  de  apărare.

         Ghemuit la  limită, îngrozit, Sfântul  ţine  în  mână  doar o cruce  mică. Cu  aceasta  vrea el să  se  protejeze   de  fantasmele  îngrozitoare care–i  opresc inima-n   loc de spaimă. Nu doar  Lui,  ci   şi  nouă, privitorilor. 

           Dacă  privim  însă  mai  atent  tabloul,  constatăm  că, în  ciuda  aspectului  terifiant  al  elefanţilor,  aceştia sunt  numai  amăgire, având  nişte picioare  fragile  precum  insectele.

           Există  deci o  contradicţie funciară  între aspectul  înfiorător  şi  realitate, picioarele insectivore  atestând  neputinţa. Din  moment  ce  ai  văzut  asta, teroarea  nu te mai  poate stăpâni,  iţi vine  să  râzi  ca   de un  bostan  în  care s-a  pus o lumânare.

          Aşadar, de  la  această  imagine,  Flaubert  va  realiza povestirea  căreia-i  păstrează  acelaşi  titlu  de  la   tabloul  lui  Salvador  Dali.

       După  ce  am  văzut  tabloul   lui  Salvador  Dali cu aceste simboluri, privitorul  îşi  dă  seama  că  raportul  de  forţe  este invers. Omul  ghemuit,  aparent  înspăimântat, are  în  mână o putere  mare: Credinţa, Dumnezeu, pe  când elefanţii,  pe  cât par  de  puternici, sunt fragili, și- ţi  vine să râzi. Toată  puterea  lor  este de  fapt  o  amăgire, o  încercare  de  a  ne intimida  şi   înspăimânta.

              Când  vorbeşte  literatura  de un  Dante  Aligheri,  Eminescu  ori  Shakespeare,  noi  vedem  doar  faza  ultimă:  a  talentului   desăvârşit, dar  până  a  ajunge  la aceste culmi,  câte  piscuri  au  trebuit  escaladate,  câte   greutăţi  şi  ispite  au   trebuit  învinse?

               Ei  bine,  tocmai   această   vreme  a  luptelor,  a ispitelor  este  subiectul   povestirii și apoi a piesei  lui  Flaubert. Ca un  vifor  multiform  se  aruncă   ispitele lumii  asupra  bietului  monah Antonie  din  deşertul  Egpitului. Sfinţenia   şi-o  cucereşte  călugărul  acesta  ca orice creştin, nu  dintr-o  dată, ci   clipă de  clipă,  prin  lupte îndârjite, suferind.

       Ce  aduce  mai  întâi  potrivnicul, înşelătorul? Ceea ce  ispiteşte  vulgul, lumea:  foamea, setea, desfrâul. La  ispita  din  urmă  a desfrâului  trimite  chiar  duhul  reginei  din  Saba: ”Eu  nu sunt  o  femeie, sunt  o   lume. De  ajuns  ar  fi  să-mi  cadă  veşmintele,  ca  să  descoperi  în  mine  un  şir de  mistere.” Sfântul  biruie însă  amăgitoarele  duhuri.

          Atunci,  diavolul  hotărăşte să  i se arate   în  persoană,  spre  a-l  înfrânge. Pentru  aceasta, ia chipul  fostului său  discipol, Hilarion:

          ”Află  că  nici  n-am  fost  plecat -zice  acesta -  numai  că  tu  nu  mă  vezi decât  foarte  rar. Vino  cu mine!”  Îi arată  sintetic  tot  ce greşise  câte unul. Îl  arată  pe Tertulian, care  se  manifestă greșit :”Sfărâmaţi  icoanele!  Acoperiţi  cu  văluri  fecioarele! Postiţi,  plângeţi! Fără  filosofie! Fără cărţi!  Ştiinţa  e   nefolositoare !!”  Zadarnic  însă, Antonie  le  respinge. Sunt  răstălmăciri  toate. Nu  este adevăratul Tertulian.

     Îl aduce pe  ereticul   Arie, poate – poate–l  va  converti  la erezie: « Nu,  Fiul  nu  este  coetern  cu  Tatăl  şi  nici  nu  e  din  aceeaşi  substanţă- zice ereticul. E o creatură, deşi  superioară  tuturor !   Un  cor  de  arieni îi ţin  isonul : « avem şi  noi  martiri, încă  mai  martiri  decât ai  voştri,  rugăciuni  mai grele, elanuri superioare, extazuri  la fel  de lungi . »(p.77) Nu  vrea  Antonie  să  fie unul  din  apostaţii  de  la  dreapta  credinţă și îi alungă.

     Pentru  a face  spectacolul  variat, îl duce diavolul  pe monahul  Antonie  până   în  India,  ispitindu -l  cu   puterea celui  mai mare brahman. Nu vrei să fii  şi  tu, Antonie, de fel cu acesta ? « Cu o  încordare a  gândului meu –zice  brahmanul  -  pot  ucide o  sută  de  fii de regi, pot  detrona zeii, pot  răsturna   lumea. M-am  scârbit de cunoaştere...căci  spiritul  nu  este decât  o  iluzie”.   Nimic  din  acestea  nu-l  poate  tenta pe călugărul  din  pustia egipteană. El  n-are  poftă  să  ucidă pe   nimeni, Doamne fereşte ! Ce i-ar folosi ?

              Cel rău  îi  aduce atunci  înainte  pe  magicieni, marii scamatori  din  istorie: Simon  Magul, Apolinarie, înţeleptul  roman  care  spunea  de  toate şi  nimic în  acelaşi  timp.  Flaubert  ironizează  toată  ştiinţa  oratorică  precreştină, râzând de  aceştia.

              Dacă  nu  a  reuşit  cu toate  cele   prezentate,  ispititorul  încearcă  a-i  provoca  mila, fiindcă  un  creştin   fără milă  nu  mai  e  creştin. Îi  prezintă deci pe  zeii greco –romani  ajunşi  într-o  stare  de  plâns  din  pricina  creştinilor, «care  au  făcut  din  ei  oale  şi   cratiţe” .  Falnicul de altădată  Hercule  nu  mai  poate  ţine Olimpul,  pe  care străluceşte  Crucea  lui  HRISTOS.

              Diavolul  îl  hohereşte  pe bietul Antonie, epuizat, prin  Univers  şi  când vede  că  nimic nu–l  clinteşte  pe  călugăr din  dreapta  lui  credinţă  îi  prezintă  cea din  urmă  ispitire  plină  de viclenie...cum  că   existenţa, viaţa  n-are  niciun  rost . (Este ceea ce  vor  filosofa  existenţialiştii  în  secolul  al  XX-lea-lea : Jean - Paul  Sartre, Camus  etc.) 

          Siegmund Freud i-a năucit pe toți cu o frază : „Cine se îndoiește de sensul existenței, deja este bolnav.”

          SinucIderea  i  se  arată  lui  Antonie  sub chipul  unei  femei bătrâne  care-i  face  filosofie: « Tu trebuIe  să fi  obosit  de monotonia aceloraşi  fapte, de  durata   zilelor, de  urâciunea  lumii, de  prostia  soarelui » (pag.  183) . Degeaba. Oricât  de  amărâtă  o  fi  viaţa aceasta,  creştinii  o  iubesc, findcă  ea este  locul pentru  fapte  bune,  iubire de  Dumezeu şi de semeni . 

                 Precum  multrăbdătorului  Iov, după  toată  suferinţa  îi  apare  Dumnezeu, care  îi  dă  înţelegere pentru  toată  suferinţa  lui. Monahului  îi  apare  pe faţa cerului, ca  supremă mângâiere,  chipul Mântuitorului  IISUS  HRISTOS. Cu  faţa plină de lacrimi  de  iubire,  Antonie îşi  face  semnul Crucii  şi  începe să  se  roage.

                                      prof. Vasile Găurean