Corespondenta din Spania

În multe din gândurile mele, aşternute pe hârtia periodicului Noi în Spania m-am întors la origini, la ceea ce ne ţine drepţi în bătaia vântoaselor vremii, la răutăţile celorlalţi amestecate din belşug cu indiferenţă, de teama de nu sta în soarele celui cu frica-n sân pentru ziua de mâine. Poate, când eşti printre ai tăi, aceste gânduri nu ţi se par atât de adânci în simţire, le ia locul realitatea din jur, dar când acestea te prind departe de locurile binecuvântate de Dumnezeu, te apucă aşa un fel de leşuială la ligurică şi nu-ţi mai găseşti leacul până nu simţi din nou ţărâna fierbinte sub picior şi răpăitul ploii în gemurile copilăriei. Se fac ”vinovaţi” de aceste stări prin care trec, doi Mărini ai literaturii române, Marin Preda şi Marin Sorescu. Fiecare ne aduce în suflet lumea satului, acolo unde soarele răsare fără să se mai uite la ceas, cocoşul cântă fără să deranjeze vecinul de scară, câinele stă pitit sub lemnele din curte, picotind a grijă de toate acareturile iar pisica toarce a bine după sobă. Marin Preda este adânc, filozofia ţăranului român din Siliştea Gumeşti a fost pusă în valoare atât de bine încât, după ani şi ani, capătă o altă strălucire, un alt parfum, la fel ca zaibărul oltenesc, de ce este mai vechi, d-aia e mai bun. Moromete al său este tot atât de adânc în gândire precum eroii lui Tolstoi si Dostoievschi, asemănare pe care marii critici literari au observat-o si au pus-o la index. Când vreau să gândesc desupra capului, îmi vine în gând Ilie Moromete, iar în ceasurile când mi-e dor de acasă, asta însemnând şi tinereţea trecută prea repede, imi vine dor de Sorescu şi nu-l astâmpăr până nu răsfoiesc o carte de-a lui sau ascult o „bucată” spusă de Tudor Gheorghe, artistul care l-a pus cel mai bine în valoare pe vărul lui Shakespeare din Bulzeştii Doljului. El mă duce de mână, ca pe un copil, în mirifica lume a satului meu de pe malul Oltului, Olteţului şi al atâtor ape ce curg dinspre copilărie . Sunt sigur că la fel simţim toţi, indiferent în ce argou am vorbi limba română. Mă transform într-un abur străveziu, fără umbră şi părere, fără lacrimi şi durere, lăsat în urma cirezilor de vite coborând din susul dealului pe uliţele înţesate cu voioţia copiilor de altădată. Mai aud în gând roţile de căruţă brăileancă păcănind agale şi îmbăţoşat prin praful lui iunie, când suflarea satuluis euită spre cer a lacrimă de ploaie. Lumea lui Sorescu e o lume mare, avem toţi loc în ea, indiferent pe ce scară a societăţâii ne-am pomenit azvârliţi. El ne aduce aminte de seva pământului reavăn din zori, de fumul albicios al coşurilor caselor desupra zăpezilor de altădată, de forfota zilelor de toamnă când se hăulea la păzitul porumbilor proaspăt colectivizaţi, de putregaiul ars în grădinile primenite în Postul Mare al Paştelui, de focurile din noaptea de Joi Mari şi de tufele de lilieci înfloriţi fără motiv în primăverile ce dădeau buzna în viaţa noastră, fără niciun motiv. Şi ar mai fi ceva, lumea lui este vie, trăieşte şi iubeşte aşa cum numai ea ştie să facă, are mersul ei, chiar dacă, uneori, este poticnit în gropile aşezate de-a valma între oameni. Mi-e dor de Sorescu şi atâta tot!

Marin Trasca