Marin Preda, o sută de ani de la naștere

          Pixul lui Marin Preda, ca un pendul care distribuie timpul în amintirea vremurilor, ne poartă prin lumea de altădată, o lume în care își varsă dorințele, speranțele, dezamăgirile...Eroii săi sunt vii, autentici, trăiesc și sunt semnificativi și pentru aceasta realitatea nu este suficientă. Scriitorul alege ceea ce este caracteristic din multitudinea de întâmplări ale vieții zilnice, să combine detaliile cele mai interesante ale modelelor vii. Sigur pe sine în descrierea umanului, scriitorul luptând cu un mediu de multe ori ostil, construiește valuri de tensiuni pictând viața satului cu eroii săi, cu neastâmpărul și întâmplările uneori incredibile. Personajele sale îi poartă mesajele, individualitatea este zugrăvită în toată adâncimea și ascunzișurile ei, reală sau ficțională, în lumini sau umbre, încărcată cu echivoc sau  cu vitalitate. Unicitatea legitimizează opera. Puterea, tensiunea interioară care încarcă realul sunt în fond efecte și expresii ale zbuciumului sufletesc al scriitorului. Prin ritmul lăuntric, prin afirmarea unor valori și prin atașamentul față de acestea, opera devine redutabilă. În multe rânduri izbucnește ceva din eposul locurilor natale, din agitația vieții învăluite de arta scriitorului.

          Marin Preda a fost unul dintre cei mai mari romancieri români din perioada postbelică, născut în 1922 și mort în 1980, membru PCR. Intelectual lucid, conștient de urmările nefaste ale ideologiei comuniste asupra literaturii. Nu a criticat niciodată în mod public doctrina realismului socialist, ba chiar a legitimat-o implicit prin tematica scrierilor sale, începând cu volumul al doilea din ,,Moromeții”. În ultimul deceniu al vieții sale Marin Preda a căutat o formă de eliberare de sub tutela ideologiei de partid. Ultimul său roman, publicat în anul 1980, ,,Cel mai iubit dintre pământeni” a fost perceput la apariție ca o critică îndrăzneață la adresa regimului comunist, însă epoca la care se referă este cea a regimului Gh. Gheorghiu Dej, față de care N. Ceaușescu căutase să se delimiteze.

          În anul 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul ,,Moromeții”, în 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar romanul său ,,Marele singuratic” primește Premiul Uniunii Scriitorilor în 1971. În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.

          ,,Moromeții” este un roman social, a apărut în două volume la Editura de Stat pentru Literatură și Artă în 1955 și 1967. Roman tip frescă, ilustrează viața rurală în perioada interbelică și postbelică. Pe parcursul a o mie de pagini și douăzeci de ani, Preda ilustrează dezagregarea lentă a nucleului social rural, familia patriarhală și distrugerea spiritului țărănesc. Țăranul Moromete este un individ cu o viață psihologică normală, apt prin aceasta de a deveni erou de proză modernă. Preda ceează un țăran inteligent, în măsură să conștientizeze în modul lui caracteristic, dramele existenței și ale clasei sociale din care face parte. Salcâmul lui Moromete este un simbol multivalent al acestei lumi, un simbol al independenței lui Moromete, personajul identificându-se cu acest arbore. Pământul și orice obiect de pe el sunt pentru Moromete simboluri sacre neputând fi înstrăinate. Salcâmul este un semn de hotar, tăierea lui constituie prima fisură a spațiului rural. Mitul care începe este unul al destrămării, semnificat prin tăierea salcâmilor și uciderea cailor, mitul lui Moromete.

          ,,Întâlnirea din pământuri”, 1948, ne arată o proză obiectivă care încearcă să depășească epoca rurală în direcția unei proze analitice axată pe observația psihologiei abisale. Însă Marin Preda debutează în anul 1942 în pagina literară a ziarului ,,Timpul” cu schița ,,Pîrlitu.”Scrie nuvelele ,,Calul, Înainte de moarte, La cîmp”, unde tratează dintr-o perspectivă modernă vechi teme ale literaturii rurale. Nuvela ,,Desfășurarea”, 1952, primește Premiul de Stat. Mai apar romanele ,,Ferestre întunecate”, 1956, ,,Îndrăzneala”, 1959, cu tema dezalienării țăranului în socialism. Intenția lui Marin Preda a fost de a scrie un ciclu al Moromeților și în ,,Marele singuratic”, 1972, tradus în Franța în 1975 și ,,Delirul”, 1975. Scriitorul a mai scris mai multe volumepe teme citadine, dovedind că un romancier nu este total înlănțuit de un mediu și de o unică temă. ,,Risipitorii”, 1962, reprezintă trecerea de la stilul epic indirect la stilul direct, acela care dă posibilitatea autorului să-și exprime ideile fără a mai recurge la limbajul personajelor. Preda a mai dat două versiuni ale romanului, cea de-a treia fiind cea mai reușită, în 1969, aici proza sa folosește fragmentarismul modern, introspecția, pluritatea unghiurilor de vedere în explicarea unor eșecuri existențiale. Avem aici, în stadiul acestor cazuri de intelectuali ajunși în pragul sinucideriiperspectiva psihanalitică.  În romanul ,,Intrusul”, 1968, tradus în limba suedeză în 1976, se analizează un caz de înstrăinare nefirească, autorul introduce în justificarea eroului său noțiunea de subdestin, sugerând că omul este o divinitate înlănțuită de circumstanțe. Marin Preda în ,,Marele singuratic” revine la romanul tradițional, tema fiind încercarea, imposibilă de altfel, de a ieși din istorie.

          Romanul ,,Delirul”, 1975, experimentează o nouă formulă românească, documentul, evenimentul, pătrund în spațiul ficțiunii și-l domină. Se prezintă destinul unui tânăr, Paul Ștefan, însă destinul lui n-ar putea fi înțeles fără a cunoaște mai întâi istoria complicată în care acest tânăr intră. Se alternează analiza cu documentul brut, într-o formulă epică pe care o vedem și în literatura universală.

          ,,Moromeții”, revenind la acest roman de excepție, una dintre marile creații ale literaturii românești contemporane, înfățișează, la suprafața lui socială, viața familiei Moromete dintr-un sat din Câmpia Dunării, pe un spațiu de timp de câteva luni, de la începutul verii până la mijlocul toamnei. Relațiile în care trăiesc oamenii, modul lor de a gândi fericirea, felul de a iubi și a vedea, locul individului în univers, sunt urmărite în formele cele mai banale cu putință ale existenței țărănești. Nimic extraordinar nu se petrecela acest prim nivel în ,,Moromeții”. Un țăran se întoarce de la câmp și ia masa cu familia lui așezat pe un prag deasupra tuturor, un prim indiciu de autoritate într-o existență în care tiparele arhaice au supraviețuit. Ilie Moromete stăpânește în chip absolut peste o familie formată din două rânduri de copii învrăjbiți între ei din cauza pământului. Tatăl caută să-i țină în echilibru și când unul dintre copii manifestă nesupunere este cu asprime pedepsit. Pământul este pentru Moromete un mijloc, nu un scop în viață. ,,Moromeții” constituie romanul iluziei de a trăi liber într-o lume plină de relații constrângătoare.