Mi-e dor de tata

          Coronavirusul acesta nenorocit are, paradoxal, și unele nuanțe pozitive, de pildă, ieșind din trepidațiile momentului, avem mai mult timp să ne așezăm gândurile, să devenim mai romantici dacă am fost, și să umblăm prin amintiri. Așa am făcut eu.

          Mi-e dor de tata! Mi-e dor de mama, mi-e dor de părinții mei dragi, mi-e tare dor. Mi-e dor de ghetuțele copilăriei, găsite la fereastră în ziua Sfântului Nicolae, pline cu bomboane, caramele, jeleuri, alvițe, ciocolate. Mi-e dor de Crăciunul copilăriei mele când un moș cu barbă albă și pelerină roșie, groasă, pe umeri cu o desagă bine burdușită, intra încet, grav, pe ușă, ați fost cuminți-adică eu și sora mea geamănă, Ligia-da, da, ciripeam noi, am fost cuminți, de parcă puteam zice altceva, cu ochii la desagă. Mi-e dor de cele două lămpi cu gaz, una sta permanent undeva sus pe perete, agățată în cui, cealaltă pe masă, putând fi folosită și în altă parte, dacă se ducea careva.

          Mi-e dor de crucile și mormintele părinților, bunicilor și străbunicilor mei adunați în cimitirul din Brezoaiele, lângă București, acolo unde, începând din anul 1748, am avut la Biserică, permanent, preoți din familia noastră, tata, bunicul, străbunicul, străstrăbunicul și așa mai departe, un fel de succesiune permanentă. Mi-e dor de satul Ologeni, acolo unde m-am născut, un sat cu oameni gospodari, cu frica lui Dumnezeu, traumatizați de uriașul val roșu care venea dinspre răsărit, sat aflat la jumătatea drumului dintre București și Ploiești, la marginea unor codrii seculari, cu Ialomița râu liniștit, însă imprevizibil, satul avea o ciudată combinație între câmpia auriferă luminoasă și pădurile mari, cu umbrele lor tainice la adăpostul cărora lupii și mistreții își făceau veacul.

          Mi-e dor de părintele Constantin Galeriu, mare prieten și vecin de parohie cu tata, ajuns ulterior profesor universitar și vicar la Patriarhie. Mi-e dor și sunt mândru de tata care, în fața Securității, riscându-și viața, nu a vrut să semneze o declarație mincinoasă care-l incrimina pe părintele Galeriu, pentru a-l băga la închisoare, săracul, mai târziu a ajuns acolo că așa au vrut torționarii.

          Mi-e dor de țața Stanca, vecina noastră gard în gard, cea grăsulie și bună care făcea niște gogoși tare înfuriate, dar mai ales făcea o mămăligă cât roata mașinii, pe care o trântea pe o măsuță rotundă, joasă, din lemn, în jurul căreia luau loc toți ai casei, vreo cinci-șase persoane, așezate pe scăunele cu trei picioare.

          Mi-e dor de Frații Grimm, două volume mari de povești, unul galben, al meu, celălalt roșu, al sorei Ligia. Mi-e dor de mama, prima noastră învățătoare, noi am început clasa întâi cu un mare avantaj față de ceilalți copii, noi știam să citim perfect și să socotim, chiar și tabla înmulțirii o descifrasem, mi-e dor de băncuțele lungi din lemn maro unde încăpeam șase elevi, mi-e dor și parcă și acum simt mirosul unui pui mare copt la cuptor, gata de a fi servit, când l-am șterpelit prin gemulețul deschis al bucătăriei de vară a lui tanti Didina, sora bunicii, bucătăria fiind gard cu curtea noastră.

          Mi-e dor de tataia, ,,Popa Căpitanu”, Constantin Popescu, care a luptat în primul Război Mondial, cu gradul de căpitan, venind acasă cu două înalte Decorații de Război și cu o gaură în centrul frunții. În casa lui din Brezoaiele au poposit cei mai marcanți lideri țărăniști, Iuliu Maniu, Ion Mihalache și Virgil Madgearu, cel care o ținea pe genunchi pe mama, atunci mic copil, știi vreo poezie fetițo, da știu, ne spui și nouă, vă spun și le spunea, spre delectarea musafirilor și disperarea lui tataia adică tatăl ei.

          Mi-e dor de tata... Copil fiind, participam adesea la slujba de duminică, aveam locul meu în firida din stânga cum intrai în altar, pe un scaun berc, lângă proscomidier. Plecam ultimii din Biserică, tata, eu și dascălui Rățoi. Eram mândru că tata era preot aici, era o tainică mândrie care nu m-a părăsit nici acum, tata se bucura de o mare autoritate în sat prin viața sa de zi cu zi, a știut să-și facă această stare de spirit, nu s-a certat cu nimeni niciodată, nu s-a veselit vreodată cu alcoolul, el bea un singur păhărel de țuică și un singur pahar cu vin, la pomeni, nu a vorbit pe nimeni de rău și a apărat credința ortodoxă într-un regim comunist deosebit de stresant pentru Biserica lui Hristos. A refăcut total Biserica satului, un valoros monument istoric, în timp ce Ceaușescu dărâma Biserici, după o mare și dificilă luptă dusă timp de 20 de ani cu autoritățile comuniste pentru deviz și aprobări. Pictura Bisericii noastre este în frescă și erau doar câțiva pictori specialiști autorizați în toată țara. Tata a fost licențiat în Teologie Ortodoxă la Cernăuți, atunci cea mai vestită Facultate de Teologie din țară, de fapt mai exista doar una singură, la București. Tata a fost șef de promoție și l-a avut coleg pe viitorul Patriarh Justin Moisescu.

          Mi-e dor de tata...De calmul lui, de echilibrul lui, prin structura sa sufletească da încredere oricui îi cerea ajutorul, nu a refuzat niciodată pe nimeni și nu lua bani niciodată de la săraci. După 20 de ani de luptă permanentă pentru refacerea Bisericii, Prea Fericitul Teoctist, luând act de toate acestea, a întrebat pe unul dintre consilierii săi, părintele Emil ce distincții are, nu are nici una Prea Fericite, atunci să i se dea imediat gradul de iconom stavrofor, cu Brâul roșu și Crucea Patriarhală, era cea mai înaltă distincție care se putea oferi unui preot pentru merite excepționale, iconom stavrofor, adică purtător de Cruce, cel care poartă Crucea lui Hristos Mântuitorul nostru.

          Mi-e dor de casa de la Brezoaiele, de trandafirii bulgărești nobili, albi-rozalii, puși de tata, mi-e dor de zambilele bleu și roz care ieșeau singure în fața casei, mi-e dor de caisul, de cireșul, de cei doi peri, trei pruni și patru vișini, sădiți de tata, mi-e dor de vița de vie din grădină, mi-e dor de cei 14 stupi cu albine care făcuseră din tata cel mai renumit apicultor din regiune.

          Mi-e dor de tata... El era la dispoziția credincioșilor zi și noapte, au fost nopți când ni se bătea în geam la orele două sau trei, haideți părinte că trage să moară cutare, tata se îmbrăca repede, își lua ce trebuia și pleca cu respectivul, pe atunci mașinile erau o raritate. Tata își scotea patrafirul și-l punea peste reverendă, scotea crucea și Sfânta Împărtășanie din geantă și-i da cu lingurița muribundului Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Am văzut o băbuță tare bucuroasă la vederea preotului, a conversat ușor cu tata, mai mult șoptit, după primirea Împărtășaniei, cam un sfert de oră, pe urmă a închis ochii, a oftat adânc și dusă a fost...Am plecat spre casă tăcuți, era două și douăzeci noaptea, era tare beznă, aveam un fir de lanternă, un băț, ceva câini lătrau a pustiu...Mi-e dor de tata...