Gabi Balint: Mi-e dor de tine, mamă!

Sfârșitul anului 1962. Tata cânta la saxofon în formația Doctorul Românu. Așa se chema formația. Românu era numele de familie al omului. Era doctor stomatolog, cânta la mai multe instrumente și avea Conservatorul terminat la zi. Tare doctorul! El a venit cu ideea asta, să-și facă trupă, și tot el l-a învățat pe tata în câteva luni să cânte la saxofon. Împreună cu câțiva prieteni mergeau pe la nunți și alte cumetrii, să mai câştige un ban în plus. Cântau şi la Revelioane, pentru asta îi plătea stațiunea. Voiau, nu voiau, lucrau toți în stațiune și când venea Anul Nou, trebuiau sa cânte pentru cei care își petreceau Revelionul la tratament. Veneau oameni din toată țara. Sângeorz-Băi era o stațiune foarte cunoscută pentru apele minerale. Mulți veneau pentru bolile de stomac, era punctul forte al stațiunii. Iar Revelionul se ținea în cantina unde mâncau „bolnavii”, că așa le ziceam. Mama era aproape în luna a noua la Revelionul din ’62. Se aștepta să nască, dar a ţinut mult să îl însoțească pe tata atunci, în acea noapte. Au trecut împreună în noul an, au ciocnit un pahar cu vin și a doua zi s-a simțit rău. Veneam eu pe lume! Și veneam agitat. Iartă-mă, mamă, pentru sprintul din ultimele zile! Nu mai aveam răbdare să vă cunosc mai repede.

Ai mei locuiau într-o casă la îngrămădeală. Mă rog, casă! O vilă veche. Mă rog, vilă! Locuiau, de fapt, într-o cameră plus o bucătărie. Casa avea vreo patru apartamente cu totul și în ea mai stăteau alți salariați ai stațiunii. Mai exact, patru familii în patru, să le zicem, apartamente. Unul la parter și 3 la etaj. Noi stăteam sus. Toaleta, pe hol la comun. Duș, inexistent. Noroc cu ghiuveta din bucătărie. De la vila noastră până la maternitate era o distanță cam de 1 kilometru și jumătate. Era iarnă, zăpadă, ianuarie. Tocmai trecusem de Revelion și eu nu mai aveam răbdare, în ciuda gerului de afară. Păi, atunci, iarna era iarnă, nu joaca asta de-acum când mai avem puțin și mergem pe Litoral în februarie și la ski de Paște.

- Mi-e rău! Hai să mergem. E vremea!, o aud parcă pe mama cum îmi povestea momentul în care a știut că nu mai poate amâna. Venea copilul pe lume, adică eu. Și veneam în viteză, că mi-erau dragi. Adică ei! Cred că de atunci mi se trage apelativul de "vitezistul" . Asta se întâmpla pe 2 ianuarie, pe la 7 dimineața. Stau prost cu răbdarea încă de atunci.

 

Și au luat-o ai mei pe jos, prin frig și nămeţi, s-ajungă la maternitate. Noroc că pe drum au dat peste o sanie trasă de cai. Sau invers. Sania a dat peste ei. Birjarul l-a recunoscut pe tata, care de puțin timp a fost avansat la biroul de primire al stațiunii. Pentru că era un tip sociabil, oamenii îl iubeau. Așa deci, s-a oprit sania, de nicăieri parcă, și i-a dus la moașe. Ajunși acolo, nimic. Nu s-a mai întâmplat nimic. Pe mine m-o fi luat somnul, că n-am mai dat din picioare. Poate am simțit că sunt la recuperare când am văzut că moașele nu erau deloc atrăgătoare. A doua zi, pe 3 ianuarie, pe la 3 și jumătate, am venit pe lume. La ora aia, salariații terminau munca. Tata, la birou și el. A fost anunțat prin telefon că s-a întâmplat minunea. Adică eu! Tata iși dorea foarte mult un băiat. Acum toți zic că, vai, nu contează ce va fi, sănătos să fie. Îhîm. Tata avea în cap doar băiat. Și, clar, fotbalist! În viața lui, s-a îmbătat de două ori. Atunci, pe 3 ianuarie, la 3 și jumătate a început prima lui beție. Acum, sigur, o să mă întrebați când a fost a doua? Poate o să vă spun cu alta ocazie. Aveau ai mei o damigeană cu vișinată, la care a atentat cu câteva pahare înainte să vină spre noi. Noi, adică eu, mama și moașele. - Eram cel mai fericit om din Sângeorz-Băi. Băi, nu lăsam pe unu’ să treacă pe lângă mine fără să-i zic că nevasta mea a născut. Un băiat! Unii mă știau, unii nu, unii mă luau în brațe. Așa am ajuns la maternitate și eram înnebunit de fericire!

De atâtea ori mi-a povestit asta, c-o știu pe dinafara. Parcă am trăit-o cu el. Adică, uite, îl și văd pe tata cum intră vesel pe ușă cu scântei în ochi făcând-o pe mama să-și dorească în acel moment niște ochelari de protecție pentru mine. Cred că mai potrivită era o mască de sudură. Și vine, mă vede, mă ia stângaci în brațe la care mama sare imediat: „Hai, că-l iubești acasă. Stai să-i punem fir roșu, să nu-l deochi!”. Dar tata era hipnotizat de mine, eu eram hipnotizat de ochii lui albaștri superbi, luați de la bunica. Un albastru extraordinar, un albastru care m-a urmărit toată viața. Un albastru cald, blând, bun, viu. Albastrul sufletului meu. L-aș recunoaște oricând, oriunde, oricum. Nu e mare sau ocean, nu e cer sau pictor care să-l reproducă. Atât de viu e! - Tu cu ochii ăștia sigur mi-l deochi! Scuipă în sân înainte!, îl ceartă mama, dar tata e de neatins. O aude ca prin ceață, un pic și amețit de mine, de vișinată, de momentul ăla. Cu greu m-a lăsat pe mâinile moașelor, îmi povestea mereu asta. Numai gândul c-ar fi putut să fie el motivul de deochi al băiatului viitor fotbalist l-a făcut să mă pupe cu grijă pe frunte și apoi pe mama și să plece spre casă, unde petrecerea a continuat. Cu prietenii apropiați și cu vișinată, binenţeles.

Avea 23 de ani tata. Mama avea 20 de ani și era cameristă. Se ocupa de una din vilele în care stăteau bolnavii. Veneau câteva sute pe sezon. Mama lucra în perioada aceea chiar lânga casa noastră, la vila 14 care avea formă de vapor. În sarcina mamei cădea nu doar curaţenia. Făcea focul în fiecare cameră, tăia lemne, căra apă. O mai ajuta și tata uneori, când putea să mai plece pe furiș de la birou. Bine, asta când nu-l pâram eu la director că o vizitează cam des pe mama în timpul serviciului. Vă povestesc eu și asta, altădată. Momentan eu am o zi de când am apărut pe lume și e ziua în care tata merge să-mi facă certificatul de naștere. Din nou, știu povestea de parcă am fost acolo. Intră tata, dă peste un tip în vârstă cu ochelarii pe nas și-i zice cu emoţie în glas:

- Bună ziua! Am venit să-mi înregistrez BĂIATUL! - Care-i numele? - Balint Pele Gavril!

- Și cum scriu? - Balint Pele Gavril! - Așa scriu… Dar ce înseamnă? Cum adică Pele, tovarășu' Balint? Eu așa scriu, dar de unde vine? Nu prea îmi sună pe româneşte. Omul nostru era total afon cu fotbalul. Nu știa cine mai e și Pele ăsta! Cu Gavril a înțeles, l-a aprobat, că era „normal”. Gavril - că așa era la noi. Primul copil ia numele tatălui dacă e băiat și al mamei dacă e fată. Tata e Gavril, deci. Pe mama o chema Erika. Şi eu am devenit Pele. Deocamdată doar pe hârtie.

Gata, sunt băiat mare. Am certificat, unul ciudat!, și tata vine în fiecare zi cu ochii lui albaștri la noi în vizită. Nu stăm mult cu moașele și după câteva zile ne mutăm acasă. Pătuț n-aveam. Nici bani, nici spațiu pentru el. Am dormit direct în pat cu ei. Totuși, aveam un cărucior frumos de lemn cu care mă plimbau mândri prin toată stațiunea.

 

Mama s-a întors rapid la muncă, nu ne ajungeau banii aduși de tata. Așa că m-au dat pe mâna bonei la câteva săptămâni. Și ce bonă! Una specială, bunicul meu, tatăl mamei. A stat cu noi o perioadă. În afară de mama, mai avea 2 fete în stațiune, care munceau acolo. Se prezenta în fiecare dimineață înainte să plece ai mei la serviciu, mă lua cu căruciorul și ne uitau sfinții la “povești” și la plimbare. Mai ales vara, de dimineața până seara. Încă o dată, îl aud pe tata cum povestește și parcă văd momentul: - Băi, și avea un ziar cu care te ferea de muște. Îl flutura non-stop, ca la un meci de tenis. Nicio muscă nu se apropia de tine! Ah, și îți vorbea numai nemțește!

Și el, dar și mama. Îmi vorbeau în germană, așa că prima limbă pe care am învățat-o asta a fost. Mă numeam PELE și vorbeam NEMȚEȘTE. Așa am apărut eu pe lume, printre bolnavii din Sâgeorz-Băi și iubit nebunește, cu sufletul cald al mamei și ochii albastru-hipnotizanți ai tatei. Bine v-am găsit, dragi părinți!