Gabi Balint, despre Sângeorz-Băi: Aici o să mă întorc peste câţiva ani, nu vreau să uit de unde am plecat mic ca să mă fac mare

Gavril Pele Balint (n. 3 ianuarie, 1963, Sângeorz-Băi), cunoscut ca Gabi Balint, este unul dintre cei mai cunoscuţi fotbalişti români.Gabi Balint a fost membru în prima echipă românească de fotbal care a câștigat Cupa Campionilor Europeni (1986) și Supercupa Europei (1987), Steaua București. A jucat pentru Echipa națională de fotbal a României în perioada 1982-1992, participând ca jucător la Campionatul Mondial de Fotbal din 1990, și a participat în calitate de antrenor secund al naționalei la CM din 1994 și 1998. Pentru realizările sale din domeniul sportiv a primit titlul de cetățean de onoare al Municipiului Bistrița. În 2010 a fost selecționer al echipei naționale de fotbal a Republicii Moldova. Ultima dată a fost antrenor principal la echipa CS U Craiova.
Om de sport arhicunoscut, Gabi Balint, promovează tradiţiile româneşti. Iată ce spune despre Valea Someşului şi Sângeorz-Băi pe facebook:
"Am crescut la tara, in Ardeal, unde portul popular era la moda in acele timpuri. Am avut colegi tarani care veneau imbracati in straie populare la scoala, atunci cand nu erau plecati cu oile la pascut. Eram fascinat de lumea lor. Prietenul meu Ion ma invita deseori la casa lui sa dam de mancare la animale, sa calarim vitelul si sa mancam branza cu ceapa culeasa din gradina. La un moment dat mi-am cumparat o pereche de opinci din cauciuc si am incercat sa joc fotbal cu ele. Pacat ca nu aveau crampoane. Duminica mergeam la hora sau la sezatoare. La sezatoare fetele coseau asezate in cerc si cantau tragand cu coada ochiului la noi, flacaii. Era o lume simpla si curata. Imi doream sa fiu si eu taran. Sa dau de mancare animalelor, sa merg la cosit sau cu oile la pascut, sa ma imbrac ca ei, sa mananc legume din gradina, sa mulg vaca… Zambiti, nu? Mai tarziu am sosit la Bucuresti, nutrind un mare dor de casa. Trebuia sa ma fac fotbalist. Tata mi-a spus: “Aici nu te vede nimeni. La Bucuresti sunt cele mai mari echipe. Poate acolo te vede si pe tine cineva”. Locuiam la internatul liceului Electroaparataj intr-o camera cu 5 colegi. Intr-o zi, l-am suparat pe unul si mi-a zis: “Mai, tarane, mai da-te-n plm!” Chestia cu ‘tarane’ nu m-a deranjat dar continuarea m-a facut sa-i trag un pumn in moaca sau in freza, ca asa era la moda in capitala sa spui. A doua zi m-au ales sef de camera si mai tarziu capitan de echipa. Si azi ma intreb daca a contat valoarea mea ca fotbalist sau faptul ca m-am impus cu pumnul? Nu mai conteaza. Inca mi-e dor de viata la tara si acolo o sa ma intorc peste cativa ani pentru ca nu vreau sa uit de unde am plecat mic ca sa ma fac mare".