Cornel Nistea: Primiţi colindători?

            Ca și în alte părți din Transilvania, și la noi în Munții Apuseni, pe Valea Arieșului, Crăciunul, ca și Paștele, era un eveniment religios epocal, măcar că el se repetă în fiecare an la aceeași dată, 25 decembrie. Odată cu terminarea muncilor agricole de bază, aducerea acasă din munte a animalelor şi intrarea în iarnă, în satul în care m-am născut şi am copilărit începeau pregătirile pentru întâmpinarea Crăciunului, a marii sărbători a Naşterii Mântuitorului. Mai întâi era postul, care se ţinea cu sfinţenie, ce însemna primenire a trupului şi sufletului, dar stare de reflecţie şi sporire a rugăciunii. De acum momentele vesele din şezători se împuţinau, ba chiar dispăreau, lor luându-le locul discuţiile serioase despre muncă şi familie, dar şi colindatul. În serile lungi de iarnă, o parte a obştii se adună într-o casă primitoare în şezătoare, de obicei în jurul unei vetre de foc, unde pe o plită se prăjesc sâmburi de bostan sau se fierbea o oală cu boabe de porumb din care vor ciuguli mai apoi cei prezenţi. Aici, în şezătoare, după ce se povesteau întâmplări şi se discutau diferite aspecte din viaţa obştii, cineva spune: „Acum hai să colindăm”. Era totdeauna acolo cineva care avea voce bună, ştia bine colindele şi care trebuia să înceapă, un bărbat sau o femeie ce purta harul cântecului sau un moş din casă, care ziceau una sau două colinde, după care colinda întreaga obşte prezentă. Colindatul, evocarea naşterii Pruncului Prealuminat, crea o atmosferă magică cuceritoare, de însufleţire şi evlavie, uneori colinda căpătând valenţe de rugăciune. Mi-aduc aminte primii fiori ai copilului ce eram pe când începusem să desluşesc sensurile lucrurilor mai ales în cazul unor colinde care evocau nu doar naşterea, ci şi pătimirile lui Iisus pe când din coasta lui „sfânt sânge şi ap-au curs”. Dacă această atmosferă sacră se petrecea într-o şezătoare a torsului, unde munca se prelungea până spre zori, în fiecare familie se colinda, cei mici fiind iniţiaţi în cântecul sacru de către cei mari.

            Pregătirile în vederea colindatului din Ajunul Crăciunului se făceau în funcţie de vârstă. Copiii mici, care mergeau cu steaua, se asociau câte doi-trei, maxim patru, după rudenie şi vecinătăţi sau prietenii; era apoi grupul copiilor mai mari din pragul adolescenţei, care formau echipa melo-dramatică a Irozilor sau Crailor, şi-apoi era ceata mare, a feciorilor. Aceştia din urmă învăţau colindele și le repetau într-o casă anumită în care se afla o autoritate în materie de colindat şi ritual, un om mai vârstnic care asigura păstrarea riguroasă, nealterată a colindei şi colindatului, dar şi a obiceiului. O atenţie deosebită se acorda colindatului pe grupuri în cazul colindelor mai grele, când un grup trebuia să preia şi să ducă mai departe colinda şi asta nu oricum, ci cu acele inflexiuni şi modulaţii melodice menite să transmită fiorul mesajului. Erau adevărate performanţe ale interpretării specifice pe care se punea mare accent în satul nostru şi, cred, pretutindeni la români în vederea îndeplinirii riguroase a ritualului sacru.

            Cu o săptămână sau două înaintea Crăciunului, copiii cei mici, ajutaţi de părinţi, îşi împodobeau steaua cu hârtie colorată strălucitoare, cu steluţe argintii pentru a evoca în rostirea ei Steaua de la Răsărit. Copiii mai mari exersau piesa lor şi-şi pregătesc coifurile de crai şi săbiile pentru confruntarea cu Irod, pentru că, în rest, costumul lor e cel tradiţional, cu brâu şi panglici tricolore încrucişate peste piept; feciorii mari, după îndelungi repetiţii, îşi arvunesc ceteraş şi-şi aleg ursul, care să joace şi să facă giumbuşlucuri pentru înveselirea gospodarilor, desigur o reminiscenţă a arhaicului, dar îşi angajează şi un rob care să ducă desagii cu colaci şi alte daruri ce le primeau din casele colindate. În tot acest timp, al colindelor, în casă se desfăşurau, mai ales de către femei, tot felul de activităţi. Ele depuneau  o muncă asiduă, trebuind nu doar să primenească şi să împodobească casa, ci şi să confecționeze hainele de sărbători ce se puteau face în casă: cămăşi, pulovere, ciorapi groşi de lână, cioareci, covoare, restul de haine groase, pieptare, sumane şi cojoace, încălţările de iarnă fiind făcute de meşteşugari specializaţi sau se cumpărau făcute gata din târguri pe banii obţinuţi din vânzarea unor animale. Bărbaţii aveau grijă de vite, făceau aprovizionarea cu lemne, reparau sălaşe, curăţau preajma. Pregătirile de Crăciun culminau desigur cu tăiatul porcului şi prepararea acestuia în fiecare familie. Femeile făceau colaci împletiţi de diferite mărimi, care se dau colindătorilor în funcţie de vârstă.

            De obicei în preajma Crăciunului în munte se instala o iarnă geroasă cu multă zăpadă, mai rar se întâmpla să fie mai puţin frig şi să plouă. Acum bărbaţii în putere decojeau prăjini groase de răchită pe care seara le stropeau cu apă, iar dimineaţa le găseau îngheţate. De pe aceste prăjini strujeau cu cuţitoaia lungi fâşii încârlionţate ce în final constituiau un buchet ce putea sugera părul unei fiinţe magice sau coada unui cal fabulos, ori suflul lui Gerilă. Aceste buchete de panglici, numite colinde, se puneau la grinzile caselor sau pe la blidare, expresie a purităţii, putând sugera prin fâşiile-spirală şi condiţia unor destine dar şi a desăvârşirii şi plenitudinii. Astfel, în seara Ajunului totul era pregătit, iar copiii cei mici porneau cu colindatul de cum apunea soarele. Fiecare familie, până şi cea mai modestă, trebuia colindată. Diferenţierile sociale însă nu treceau neobservate. Copilul care intra să colinde pentru prima dată într-o casă rămânea toată viaţa cu acea primă impresie a familiei vizitate, păstrată în minte până la bătrâneţe, ca şi imaginea colacului primit şi a gospodinei care i l-a dăruit, a celorlalţi membri ai familiei. Apoi, pentru copii, umblatul prin întunericul nopţii, constituia o adevărată încercare, mai ales că trebuiau să treacă locuri cu prăpăstii în care putea sălăşlui necuratul. Copiii dispuneau totuşi de câteva modalităţi de a-şi învinge frica: aveau steaua cu cruce şi-apoi rosteau unele cuvinte magice: Un Duru behehe! şi scuturarea din clopoţei, la care răspundeau grupuri de copii de pe alte versante şi dealuri, aveau darul să alunge duhurile rele şi să-i ajute să-şi depăşească frica.

            Dar atmosfera magică a colindatului se desăvârşea prin prezenţa colindătorilor mari, care făcuseră pregătiri asidue pentru evocarea momentului Naşterii Mântuitorului. La noi, aceşti colindători soseau târziu, mult după miezul nopţii, iar grija mea cea mai mare, copil fiind, era să nu adorm sau, dacă adormeam, să fiu trezit să văd şi să ascult colindătorii, care, în sfârşit, soseau. Ei îşi făceau simţită prezenţa nu prin hăulituri, cum făceau cu alte prilejuri tinerii, ci prin colinda de la fereastră Sara Mare: „Asta-i sara, sara mare, / Doamne, Domnului nostru, / Că-i sara născutului, / Doamne, Domnului nostru, / Că s-a născut un Domn tânăr, / Domn tânăr ca Dumnezeu...”. Se aprindea lampa în casă, toţi ieşeam din aşternuturi, ne îmbrăcam să primim colindătorii după cuviinţă. Apoi colindătorii, după ce-şi vor fi terminat colinda de început, care anunţa naşterea „Domnului tânăr”, erau primiţi în casă. Ceata, frumos îmbrăcată, în haine groase de sărbătoare, cu căciuli de piele de miel pe cap, părea venită de pe alte tărâmuri de unde aducea vestea cea minunată. Feciorii colindători se aşezau pe cele trei-patru grupuri pe scaunele şi laviţele din jurul mesei şi colindau alte colinde: Ce te-ai, domn bun, veselitu, Ceai Doamnă, Sfântă Mărie şi altele. Ritualul colindatului avea un vârf maxim, când, adunaţi în jurul mesei pe care se afla colacul şi băutura, simboluri ale rodului de peste an, feciorii se ridicau în picioare și colindau Prorocitele. Colinda, eminamente religioasă, nu ca altele cu inserţii din ritualul păgân al rodului, e un fel de credo prin care se exprimă condiţia creştină a casei şi colectivităţii: „Acum cele prorocite / Se văd toate împlinite, / Căci astăzi ni s-a născut / Domnul Cel făr de-nceput, / Astăzi s-a născut Mesia, / Precum zice Isaia, / Din Fecioară Preacurată, / De Domn bun şi lăudată”... În casa, devenită sanctuar, împodobită cu icoane, blide, cănceie şi cu ştergare brodate, colinda crea, prin cuvinte şi melodie, prin interpretarea ceremonioasă o atmosferă magică tulburătoare, evocarea transformându-l pe „atunci” în „astăzi” şi „acum”, membrii familiei devenind martorii unei noi naşteri virtuale. După urările din final ale colindătorilor, capul familiei le mulţumeşte, femeia le oferă colaci, iar bărbatul ei îi invită pe colindători să cinstească cu el din băutură și bucatele ce sunt aduse de gospodina din casă pe masă. În vreme ce se închină şi se ciocnesc paharele cu ţuică fiartă, se fac alte urări de bine şi an bun. Curând, ceterașii își acordează instrumentele şi începe o melodie de joc, iar unul sau doi dintre feciorii colindători ia la joc femeile din casă, joc cu rol magic, iniţiatic, mai ales dacă în casă sunt fete de măritat.

            Întâmplarea minunată a Naşterii Mântuitorului e evocată mai apoi, în ziua de Crăciun, în slujba religioasă de la biserică. Sătenii vin acum cu mic cu mare la Liturghie, mai curaţi şi mai încrezători în viaţă, convinşi că se află sub protecţia Divinităţii invocate în colinde şi imnele religioase.

            După slujbă urmează Prânzul Crăciunului. În sobă duduie focul, iar familia se împărtăşeşte din bucatele special pregătite pentru această zi, de obicei friptura de purcel, însoţită de păhăruţul de jinars făcut în casă şi de felia de colac făcut din făină albă cu ouă şi mirodenii. Astfel, ziua capătă plenitudine, datorată iubirii şi bunătăţii lui Dumnezeu, a harului Fiului Său Iubit,  Iisus Hristos.

            Spre seară, grupul feciorilor de colindători se adunau într-o casă ospitalieră pentru a petrece. Vine uneori aici aproape tot satul pentru a fi martor la manifestarea până dincolo de margini a trăirii, a bucuriei.