OBICEIUL COLINDATULUI ÎNTRE MITOLOGIAGRECO-LATINĂ ŞI TRADIŢIA CREŞTINĂ

În urmă cu două milenii, potrivit tradiției creștine, are loc un eveniment, deopotrivă mundan și metafizic care împarte istoria omenirii în două: coborârea lui Dumnezeu în timp, în persoana lui Iisus Hristos, Fiul Său născut din eternitate. O inițiativă divină, un act chenotic singular și necesar, dacă ne gândim la consecințele ontologice devastatoare ale căderii, dar și la posibilitățile transcendentale și logice ale unei redempțiuni eficiente.
Spre deosebire de religiile politeiste, de mitologiile și filosofiile antice care n-au oferit o soluție soteriologică și eshatologică în măsură să satisfacă setea de absolut a omului, să scoată ființa din abisul acestui exil cosmic, tarat de boală, suferință și finitudine, Iisus din Nazaret, Dumnezeul om, calcă peste moarte, cu propria-i murire în ordine umană, ucigând pentru totdeauna, mama morții.
Persoana treimică ,prezentă alături de Tatăl la facerea lumii, învățătorul care a schimbat Atena cu Ierusalimul și Parnasul cu Taborul, figura cea mai imitată de mistici și de sfinți, personalitatea care a inspirat opere muzicale de geniu, de la Palestrina la Bach, se naște neverosimil de simplu într-o iesle din Bethleem.Acesta este evenimentul major în jurul căruia gravitează tematic splendidele creații populare pe care le colindăm la sărbătoarea Crăciunului.
Denumirea de colindă este legată de verbul latinesc calare care înseamnă a chema,aanunța. De la acest verb s-a format cuvântul calendae care indică prima zi a fiecărei luni, moment în care romanii plăteau dobânzile la sumele datorate, înscrise în calendarium, adică în registrul de datorii.Calendele alături de Brumalia, Saturnalia, Vota, Compitalia și Larentalia făceau parte din ciclul sărbătorilor de iarnă la romani. În perioada Calendelor și a Saturnaliilor, romanii își dădeau unii altora daruri, organizau ospețe și diverse jocuri, se vizitau, înjunghiau porci pe la răspântiile drumurilor, se travesteau, își făceau urări pentru noul an.Acest grupaj festiv s-a răspândit prin legionari sclavi sau funcționari pe tot întinsul imperiului roman. Ca dovadă a extinderii obiceiurilor romane în estul Europei și implicit în Dobrogea, avem un martirologiu anonim care consemnează drama unui soldat creștin pe nume Daius din Cetatea Durostorum (Silistra de azi), decapitat pentru faptul că, deși fusese ales prin sorți ca rege al Saturnaliilor, refuză să accepte acest rol.
Substituirea sărbătorilor de iarnă ale romanilor cu ciclul sărbătorilor creștine de la sfârșitul vechiului an și începutul celui nou a constituit un progres complex care a durat câteva secole. Cu toate acestea, filonul păgân n-a dispărut în totalitate, ci s-a contopit cu stratul creștin.
Caracterul mitologic al colindei este vizibil mai ales în spațiul transilvănean, în al cărui repertoriu se regăsesc tipuri precum: Vânători preschimbați în cerbi, Merele primite de la soare, Ciuta, puiul și mana câmpului, Secerișul funest sau Nașterea din piatră.
Multe din textele colindelor trimit la riturile de inițiere la pubertate care se practicau în societățile de tip vânătoresc unde tânărul se confrunta cu un animal metamorfozat a cărui identitate o descoperă tocmai în momentul în care se pregătește să-l ucidă:
Pușca-n mână o luat-o
Și la codru o plecatu
Cerbuț mândru o vrut să-mpuște
- Ho, ho, ho, nu mă-mpușcare
Că io nu-s ce par a fire
Că io-s Ionu Sântionu
Nănașul lui Dumnezău.
Textele pe care le recită pițărăii în Transilvania și în Banat (colindeții în Oltenia) sunt asemănătoare cu urările romanilor din timpul Calendelor lui Ianuarie, o dovadă în plus că atât acest obicei, practicat de copii în seara de 23 decembrie, ca și tradiția colindatului propriu-zis sau al descolindatului nu au o origine exclusiv creștină.
Obiceiuri asemănătoare cu datina colindatului erau prezente și în Grecia antică, înainte de era creștină. Amintim aici sărbătoarea Kroniilor, serbările lui Hermes din Creta, cortegiile zeului Dionysos, sărbătoarea lui Hermes Charidotes din Samos, etc. De asemenea, obiceiul colindatului este atestat încă din sec. VI a. Chr., la Megara, unde tinerii intonau un Cântec al rândunicii:
Adu-ne din casa ta bogată fructe și plăcinte
Și adu și o cupă de vin și un coș cu brânzeturi
Rândunica nu refuză nici pâinea încălzită
Plecăm, ori căpătăm ceva?
Dacă ne dai plecăm, dar dacă nu, nu te lăsăm în pace
O să-ți luăm cu totul ușa și chiar nevasta de după ușă
Deschide ușa, deschide rândunicii
Căci nu suntem moși bătrâni, ci băiețandri.
În acest cântec sunt prezente nu numai „cererile” colindătorilor moderni, ci și rândunica, pasăre care apare frecvent la ucrainieni și români în motivul păsării augur:
A venit o rândunică
La geam s-a așezat
Să ciripească a-nceput…
Până a se ajunge la colindatul de tip ucranian – bulgar – român, datina colindatului antic roman a trecut printr-o serie de metamorfoze, epurări, contaminări, acumulări succesive și elaborări. Avem aici în vedere tradițiile orientale asiatice, polajenik-ul rusesc sau magia fantezistă (descântece de sănătate, fericire, dragoste, bogăție, căsătorie, prăsitul vitelor, rodire a pământului, etc.) a diverselor popoare din sud-estul Europei.
În concluzie, influența obiceiurilor care aveau loc în timpul sărbătorilor de iarnă la romani asupra ciclului de sărbători creștine de la sfârșitul și începutul anului este susținută de următoarele argumente:
-prezența unor elemente din cultul morților la sărbătoarea Crăciunului (Moșii de Crăciun, colindele pentru morți);
-ceremonia tăierii porcului;
-opulența gastronomică;
-grija și bunăvoința arătate față de cei săraci, servitori, etc.;
-caracterul de omen a tot ceea ce se face în ziua de Crăciun;
-prognosticele meteorologice, agronomice, economice, etc. ce se fac în ziua de Crăciun pentru viitorul an;
-vrăjile din perioada sărbătorilor de iarnă;
-obiceiul vizitelor reciproce, oferirea de daruri și urările de fericire și prosperitate;
-arderea butucului în noaptea de Crăciun, datină prezentă în cultul soarelui;
-rostogolirea unor roți de foc de pe dealuri;
-existența colacilor ceremoniali care imită forma soarelui;
-colindul cu caracter agrar, plugușorul, buhaiul (reminiscențe ale unor practici specifice cultului agrar dedicat zeului Saturn);
-aruncarea, în sus, în biserică a grăunțelor de porumb.
Dincolo de rațiunile proniatoare sau de conjuncturile istorice favorabile, invocate de istoricii creștini pentru justificarea acestui transfer, trebuie să recunoaștem și abilitatea Bisericii de a găsi strategii psihologice pentru realizarealui. De pildă, sărbătoarea Nașterii Domnului a fost mutată în secolul IV de pe data de 6 ianuarie, pe data de 25 decembrie pentru a contracara sărbătoarea cultului lui Mithra, Dies Natalis Solis invictis (ziua de naștere a Soarelui neînvins). Biserica invocă aici faptul că nașterea lui Iisus s-a petrecut în timpul recensământului lui Cezar August care a avut loc la data de 25 decembrie anul 754 aburbe condita.
Un lucru este evident, colinda ca formă de urare cu caracter epico-liric, așa cum o cântăm noi astăzi, e o creație eminamente creștină, chiar, dacă o găsim in nuce, în tradiția antică romană. Cu alte cuvinte, obiceiul colindatului e roman, însă forma și conținutul, pretextul, scopul, sunt în esență, elemente care certifică originalitatea colindei creștine.Prin urmare, stratul mitologic nu impietează cu nimic profunzimea teologică sau valoarea literară a colindei creștine. Substituind personajele din mitologia populară cu ființe superioare ontologic omului sau cu ființe umane ajunse la gradul de sfințenie, în jurul cărora se brodează un imaginar miraculos, exprimat în varii tematici, stiluri și ritmuri, creștinismul a rafinat colinda, a consacrat-o ca gen, făcând din ea o capodoperă a literaturii folclorice românești.
Documentele scrise care fac referire la obiceiul colindatului pe teritoriul României sunt relativ târzii. O primă mărturie despre această practică „păgână” o datorăm pastorului Andreas Mathesius din Cergăul Mic, județul Alba , care în anul 1697 vorbește într-un memorial despre obiceiul propriilor credincioși de a colinda în noaptea de Crăciun.Alte mențiuni despre colindă le întâlnim la Dimitrie Cantemir în lucrarea Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor.
Din punct de vedere teologic, colindele românești sunt extrem de importante deoarece ele exprimă în limbaj popular marile adevăruri de credință: ktiseologia,antropogonia,păcatul originar, chenoza hristică, soteriologia, mariologia sau eshatologia.
De asemenea, din punct de vedere literar, colinda conține o lirică bogată, o viziune cosmologică profundă, o metafizică, o antropologie, calități care o apropie cu siguranță de poezia majoră.Poezia colindelor românești face apel la un set de simboluri extrem de relevante pentru teologia creștină: cerbul și căprioara, care semnifică perioada catehumenatului, și, prin sacrificare, ideea de renaștere la credința creștină; vulturul simbolizează Evanghelia; păunul este simbol al vieții veșnice; mărul ca analogon al pomului edemic, al paradisului pierdut, dar și simbol al iertării și al mântuirii; soarele care este asimilat cu Hristos; grâul care putrezește în brazdă și răsare, ca simbol al morții și învierii, dar și ca materie euharistică etc.
Ne amintim cu toții de farmecul sfânt al sărbătorilor de Crăciun, trăite la țară, de emoțiile și bucuria cu care așteptam să mergem la colindat, de nămeții prin care ne făceam loc spre ferestrele vecinilor, de traista în care adunam colaci, mere și nuci, de gerul iernii și de câinii care nelătrau, de scânteierea puzderiilor de stele și de glasul binevoitor al gazdei care ne invita în casă.
În ultimele decenii lucrurile par să se fi schimbat, de parcă „lumea s-a sucit” cum se spune într-un cântec popular maramureșean.Postmodernitatea ne izolează într-un univers artificial. Nu ne mai acordăm activitățile cu ritmurile cosmice, nu mai arăm, nu mai semănăm, nu mai culegem. Luminile electrice orbitoare ne împiedică să mai vedem stelele, iar hainele moderne, terne și impersonale nu ne mai spun nimic. Colinda a devenit o stereotipie, o livrăm la comandă și adesea ne scapă esențialul, sensul ei mistagogic și mistic. Pretutindeni se aud colinde, în magazine, la radio, la televizor sau în sălile de spectacol. Colindă cântăreții de operă, rapsozi populari, folkiști sau maneliști. Orașele mari sunt pline de pseudocolindători: în autobuze, în tramvai, în metrou, în tren, toată lumea colindă cu crengi de brad în mână, cu acordeonul, cu mielul, cu capra, cu ursul. Adesea colinda devine un bun pretext pentru cerșit. Practic, nu mai știm să colindăm. Colinda e interpretată fals, atât la propriu cât și la figurat. De fapt, este și ascultată fals în sensul că ne raportăm la ea ca simpli consumatori de divertisment, dacă nu cumva o ascultăm în silă.
Transcrise pe cale orală, culese și publicate ulterior de preoți, învățători, compozitori sau etnologi precum Anton Pann, At. Marinescu, Teodor Burada, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu, Bârsăneanu, N. Păsculescu, Al. Viciu, Ghe. Cucu, Béla Bartók sau Ovidiu Bîrlea s. a., colindele românești au sfidat timpul, înfățișându-se astăzi ca un tezaur poetic viu, în măsură să contribuie la identitatea spirituală a acestui popor.
Poate că nimic nu definește mai mult condiția noastră umană decât starea de colind. Suntem cu toții colindători. Colindăm prin timp,prin inimi și prin moarte, pentru ca în cele din urmă să putem colinda transfigurați la curțile de lumină ale Acelei Gazde „decât care” nu există alta, nicimai darnică, nici mai mare.
Lector univ. Dr. Vasile Chira
Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” Sibiu