Dorel Cosma: Crăciunul, personaj cu trăsături bivalente

Numeroase descoperiri arheologice conţin un bogat material care atestă existenţa unor comunităţi creştine pe teritoriul patriei noastre încă din primele secole ale creştinismului.
Prezenţa creştinilor, fie şi izolaţi, precum şi a celor 40 de episcopii sud-dunărene afirmă în mod clar prezenţa unor conducători religioşi misionari sau autohtoni care săvârşeau cultul creştin. Pătrunderea şi asimilarea creştinismului de către populaţiile din teritoriul ţării noastre s-a realizat în cadrul unui proces lent şi fără să fie nevoie de o hotărâre a autorităţilor de stat. Poporul român s-a născut creştin.
O altă caracteristică evidentă referitoare la creştinism este faptul că acesta s-a adaptat la religiile populare vii, care existau şi funcţionau, iar ulterior, pe care le-a asimilat şi dimensional în spiritul bisericii creştine în cadrul unui proces de durată. O parte din aceste produse spirituale ceremoniale şi rituale au supravieţuit camuflate sau transformate în sărbătorile calendarului creştin şi în cultul sfinţilor. Aşa cum afirma Mircea Eliade, creştinismul înţeles şi trăit în cele două milenii ale istoriei sale nu se poate despărţi cu desăvârşire de gândirea mistică. O mărturie care pledează în favoarea acestei afirmaţii este faptul că obiceiurile şi tradiţiile consacrate de calendarul religios au o structură sincretică ce îşi are originea în elementele credinţelor autohtone. Vechiul şi Noul Testament, precum şi alte serieri religioase conţin din belşug elemente mitologice în care se regăsesc simbolurile, figurile şi ritualurile de origine iudaică sau mediteraneană asimilate de timpuriu de creştinism.
Calendarul bisericii creştine cuprinde numeroase sărbători al căror substrat religios aparţine altor credinţe şi altor vremuri decât erei în care începe creştinismul, aşa cum afirmă folcloristul român Petru Caraman - anume că: tot ceea ce posedă creştinismul astăzi în tezaurul său de ritualuri, datini şi obiceiuri legate de sărbători, nu s-a putut naşte o dată cu apariţia creştinismului, ci ele sunt moşteniri antecreştine care au continuat să trăiască din plin şi după Hristos.
Se constată faptul că există o anume asemănare al acestor sărbători ale lumii creştine cu cele ce se practicau în antichitatea grecească şi romană atât din punct de vedere al datelor când sunt fixate cât şi al tradiţiilor şi obiceiuri lor mai importante ce se practicau cu diferite ocazii. În religiile precreştine ale populaţiilor daco-getice se amestecau elemente ale religiilor romane şi greceşti cu cele autohtone. La toate acestea se adăugau influenţe asiatice. O seama de sărbători din lumea greacă şi romană, cum ar fi: Dionisiacele câmpeneşti (preamărirea culiului lui Dionysos început în Grecia a ajuns şi în Imperiul roman), Brumalia, Saturnalia, Calendele lui Ianuar etc., au influenţat şi calendarul tradiţiilor şi obiceiuri lor locuitorilor acestor meleaguri, fiind, într-o formă sau alta, încorporate în cultul religiilor populare vii peste care s-a suprapus creştinismul.
Sărbătoarea creştină de cea mai mare importanţă în ciclul de iarnă este „Crăciunul”, comparabil ca importanţă cu sărbătoarea Calendelor lui Ianuar, complementată cu Saturnalia şi cultul zeului Mithra. Numele principalei sărbători creştine ce formează centrul de polarizare şi interes, „Crăciunul” este legat etimologic, aşa cum arată criticul literal Aron Densuşianu, de cuvântul latinesc „creatione”, ceea ce arată că s-a format la începutul erei creştine şi intră în terminologia religiei lui Hristos.
În legătură cu fixarea datei de 25 decembrie de „Crăciun" a naşterii lui Hristos, motivele nu se cunosc în mod precis, dar un lucru se ştie cert: că această dată coincide cu sărbătorirea naşterii Zeului Soare Mithra: Natalis Sol is Invicti. Sărbătoarea Crăciunului la 25 decembrie are loc la Roma în anul 354, în timpul papei Liberius, urmând la Constantinopol în anul 365, continuând în Anatolia în anul 368, fiind ulterior generalizat în alte centre importante.
Prin fixarea sărbătorii Crăciunului la 25 decembrie, creştinismul a făcut o substituire simbolică şi în acelaşi timp analogic între naşterea lui Hristos, înţeles ca „Sol invictus" şi Mithra. În acest mod subtil şi eficient biserica a înlocuit o sărbătoare ce forma axul central al ciclului de sărbători antecreştine cu una nouă, naşterea lui Hristos, reînnoind cu abilitate simbolul şi actorul principal.
Suprapunerea şi substituirea simbolurilor celor două sărbători a condus la faptul că sărbătoarea creştină a Crăciunului ce semnifică naşterea lui Hristos înlocuieşte de drept şi de fapt Saturnaliile, sărbătoarea Soarelui divinizat Mithra şi Calendele lui Ianuar. Crăciunul adus în prim-plan este perceput într-o simbolistică diversă prilejuită de naşterea „Pruncului Sfânt”, precum şi unele elemente care premerg acest eveniment la care se cuplează şi unele legende. Legendele au personificat acest eveniment tratându-l sub diferite ipostaze profane cum ar fi Moş Crăciun, cioban în satul în care s-a născut Hristos, soţul celei care a moşit-o pe Sfânta Maria.
În cultura noastră, Crăciunul este un personaj cu trăsături bivalente. El are puteri miraculoase specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Această dublă ipostază a Crăciunului ca eveniment şi dată de naştere a lui Hristos şi păstrarea în continuare de trăsături divine ale unui personaj cu o existenţă individuală face simbioza cu evenimentul ce-l sărbătoreşte. Aşa se explica faptul că El este acela care face într-un fel posibilă întreaga sărbătoare în dubla ei semnificaţie ca naştere a lui Hristos, dar şi ca relevare a unor stări care îl pun în prim-plan pe Moş Crăciun.
Suprapunerea sărbătorilor creştine peste cele precreştine şi a celor greco-romane peste cele geto-dacice au dat naştere unei realităţi spirituale unice în Europa, greu de separat de elementele care au construit-o de-a lungul mileniilor. Complexul acesta sărbătoresc era însoţit de o mulţime de obiceiuri şi tradiţii dintre care pe parcurs unele s-au menţinut, iar altele au fost adoptate din alte structuri ceremoniale. Pe lângă pregătirile care se făceau şi se fac pentru întâmpinarea Crăciunului, începând cu acţiuni de purificare sufletească şi trupească, continuând cu sacrificiul porcului, împodobirea bradului (obicei de dată mai recentă, împrumutat din centrul Europei) cu beteală, globuri, dulciuri, jucării şi lumânări etc., un loc de seamă îl ocupă vestirea sărbătorii de către colindători. Din repertoriul colindelor rezultă faptul că acestea au avut un rol precreştin care a fost înnoit o dată cu începerea erei creştine.
Marea atracţie în ajunul Crăciunului este Moş Crăciun - personaj legendar, cu barbă albă, cu o mantie lungă roşie; el vine să împartă jucării şi dulciuri pentru copii, fiind întotdeauna aşteptat cu mare nerăbdare de către cei mici, în special.